Când se îngână iarna cu primăvara, ca în nicio altă perioadă din an, orașul își dezvăluie fața necosmetizată cu verdele copacilor și flori din ronduri. Pe trotoare denivelate, murdare de pământul înmuiat de ultimii fulgi apoși de zăpadă, își târâie pașii diverși trecători, cei mai mulți aduși de spate, cu ochi plecați și frunți golite de gânduri. Și înotând prin mulțimea pestriță, te poți întreba “ Aceasta-i viața orașului meu?”… Iar câteva străzi mai încolo, în centru, după niște ziduri de sticlă și beton se deschide o altă lume, ceva mai colorată, mai cosmetizată și mult mai zgomotoasă. Ziua, orașul pare uniform în ternul cenușiu al blocurilor anilor ‘60-’80, cu mici ruperi de ritm prin construcții noi, plasate nepotrivit, de parcă cei de la Urbanism au răsturnat cutia cu Lego, la întâmplare.
Simt orașul precum un organism viu ce pulsează în ritmul inimilor celor ce îl locuiesc. Privesc în jur încercând să găsesc acea motivație pentru încă o zi până la Soare, Verde, Viață, sperând să aud dincolo de zgomotul de fond al sirenelor, rularea mașinilor și vânt măcăr o bătaie de inimă a bucurie. De undeva, deasupra capului meu, se deschide o fereastră prin care iese un abur aromat al unei oale cu sarmale în cuptor, dar și o gospodină zeloasă ce scutură cu spor o cârpă de praf. Aș vrea să ripostez, dar geamul se închide abrupt în fața indiscreției de a pătrunde, dincolo, in intimitatea celor ce se ascund după ferestrele orașului.
Lăsând în urmă ceea ce mă înconjoară, privesc în sus, spre acel puzzel imens compus din fereste după care ar trebui să se ascundă adevărata viață. Pe stradă, oamenii ies cu mască și multiple măști, în casă, dezbrăcați de “hainele de oraș”, își duc traiul fără mască, dar cu alte măști acceptate și aprobate de cei cu care conviețuiesc, de cele mai multe ori de nevoie, sub același acoperiș. Fiecare fereastră spune o poveste în sine, ca un ochi prin care ai putea citi în sufletul celui ce îl poartă. Fiecare fereastră este înconjurată de o tencuială, mai mereu coșcovită de timp și ploi, precum machiajul crăpat al unei bătrâne curtezane, iar câte o perdea ponosită se zărește după sticla mătuită de praf și poluare. Câte-un pervaz găzduiește o pisică plictisită, ce-și mătură agale coada peste-o pojghiță de praf și poate-o pânză de păianjăn, privind în gol, căscând a lene… și te apasă frigul, sărăcia; și nu atât cea materială, cât cea a Sufletului. Se spune că o casă reprezintă Sufletul femeii ce o locuiește și o îngrijește. Se spune că femeile unui loc sunt curate precum apele, pădurile și câmpiile ce îl înconjoară…și gându-mi este întrerupt de-o pungă goală ce se zbârlește-n vânt, în gardul viu.
Ferestre peste ferestre, vieți puse una peste alta, până la risipirea oricărei urme de individualitate, povești ce se îmbină, trecând ca aburul mâncării sau fumul de țigară, din ușă în ușă, pe casa scării, pe aerisirea de la baie sau își caută drum spre libertate prin câte o fereastră deschisă.
Se lasă seara, peste oraș, ferestre, oameni… griul dispare topit in lumina gabenă a iluminatului public și blocurile se transformă în cuburi de lumină, în care se adună singurătăți obligate să trăiască împreună, mințindu-se frumos că aceasta ar fi viață. Trăim o lume în care autismul este principalul nostru refugiu, iar masca cea de toate zilele un bun prilej de a fugi de noi și lume. Suntem lucruri mărunte, puse unul lângă altul precum ferestrele unui bloc. Imaginea în ansamblu este Viața însăși, pe care-o mână nevăzută a hotărât să o construim împreună.
Poate greșesc și îmi asum pesimismul sfârșitului de Gerar, dar vă invit să priviți în jur, priviți în sus și dați-vă voie să simțiți! Simțiți-vă inima, auziți-vă gândurile și dați-vă voie să Trăiți adevărat și asumat!
