Ziua 1_.x_z „Un ceva” numit Iubire

E-eli privi pierdut pe fundul apei și oftă. Din străfundul trăirilor sale. Cu Umbra-i alături, simți inutilitatea tuturor alegerilor făcute vreodată.

Soarele lucea dureros în ceafa-i descoperită, în timp ce lacrima curată a unui fir de apă îi curgea pe curbura gâtului, pe lângă ureche, nehotărâtă parcă unde să poposească. Își mișca ritmic picioarele pe pietrele râului vrând parcă a șterge amintirea acelui praf- ocru de pe ultima stație înaintea acestui loc blestemat. Cât și-ar fi dorit acum, ca în acel ultim ceas să fi ales întoarcerea. Oftă. Iar. De parcă în oftat își găsise ultima gură de aer și boare de speranță. Umbra îi privi neliniștea ce-i întuneca privirea. Îl îmbrățișă tăcută, trăgând deasupra lor unicul nor ce plutea pe albastrul încins al cerului de vară.

~~~
„Iubirea”- aceasta fusese suprema promisiune a Zeilor, dar mai ales a perfidului Antimus, în fața căreia cedase și acceptase astfel coborârea. Era energia supremă care odată integrată în structura sa primordială l-ar fi transformat din Zeu, în Dumnezeu Creator, Stăpân peste Sori și alte Planete. În lumea Lui, nu o cunoscuse. Nu știa ce fel „de ceva” poate fi. Curios și naiv până în ultima-i celulă albastră își primi corpul rozaliu, care, prin diverse locuri mai era și acoperit de păr. În timp ce Antimus îl încorseta în noul corp, își amorți simțurile ca în fața unui nevăzut cataclism. Când ultima conexiune fusese făcută, păși pe nava ce ducea prima tranșă de coloniști. Erau toți, până la ultimul, cei pe care-i cunoscuse pe Zeta-Vartala. Zgomotoși, până la o gălăgie stânjenitoare, se prefăceau bucuroși doar pentru a-și ignora cu îndârjire avertismentele interioare. Erau încă inconștienți de firele nevăzute cu care fuseseră legați pentru „n” vieți gheen’adameze.
În schimb, E-eli era singurul care percepuse ceva. Cu fiecare lumos parcurs uita… se vedea pe sine, din ce în ce mai șters, printr-o ceață densă. Cu ochii închiși, să nu se piardă în pâclă, deschise la repezeală un Merahb imaginar, un fel de cufăr-seif în care-și îngropă toate amintirile despre el, și mai ales, despre Acasă. Munții, lianele, cascadele, mușchiul de piatră pe care se odihnise de atâtea ori și palatul lui răcoros cu perdele, țesute de viermii străvezii, prin care lumina celor doi Sori ai Zunnex-ului pătrundea potrivit în camera sa favorită. Mai atinse odată pereții gălbui, cu netezimea ușor aspră, privi prin fereastra din mintea lui întinderile scânteietoare de pulberi prețioase ale deșertului, apele și florile, respiră adânc și trase capacul Merahbului. Și când ultimul clic se auzi în mintea lui, înțelesese că uitase ceva. Silueta aceea, de un albastru perfect, întunecat, străbătută de scântei de voință. Geamănul lui. Geamănul de Lumină și Întuneric. Al cărui nume tocmai fusese șters de distanța considerabilă la care se afla deja de Zeta-Vartala. O lacrimă îi înflori în colțul unui ochi, o durere nouă îi străbătu ființa. Se încovoie sub această neînțeleasă povară pentru care nimic nu-l pregătise, și cu ultima putere aduse Merahbul la dimensiunea unui micron, apoi îl ascunse în capsula de informații și nouă-memorie numită ADN. Cu acest „glonte” informațional pornea în călătoria vieții lui. Și cu promisiunea de a învăța despre o altfel de energie. O energie numită „Iubire”. Și nici măcar nu realiza că prima lecție tocmai îi fusese „servită”.

~~~

Scociorî cu buricele degetelor în nisipul fin, în căutarea unor răspunsuri pentru care încă nu avea, nici măcar o întrebare. „Un ceva numit Iubire”- realiza că după eoni pe Gheen’adama nu o întâlnise, nu o cunoscuse sau el fusese cel incapabil de a o percepe și înțelege. Sau. Sau cel puțin nu era nimic din minciuna care i se servise în momentul ultimei alegeri.
Ajunsese să o asemene cu o formă de magie. Cea mai neagră și dureroasă în numele căreia totul era atins de suferință, dramă, pierdere. Și mai presus de toate, pierderea minții, a logicii, a intuiției și anihilarea tuturor percepțiilor despre lucrurile înconjurătoare. Se rupea de conexiunea cu fluxul Planetei, al Vieții, al amintirilor sale…
Își opri gândurile, lăsându-și mintea să curgă la vale, cu apa, printre pietre, scânteind auriu. Refuză orice analiză, permițându-și doar să simtă, încă o dată, de la capăt ravagiile provocate în ființa lui ori de câte ori se pornise curajos și credul în a integra această nouă energie în ființa sa.
Realiza prin percepții, fără a mai pune în cuvinte, că nici măcar cea mai pură trăire de răutate nu putea provoca atât de multe distrugeri ca nenorocirile înfăptuite în numele acestei energii numite Iubire. Moarte, trădare, violuri, minciuni. Vedea cu ochii minții fiecare „pentru că te/vă iubim, mă iubești”- „trebuie să…” mori, minți, trădezi, părăsești, înșeli, vinzi și în principal să faci diverse lucruri mai ales pentru unii numiți „familie” sau „prieteni”, lucruri pentru care în final ajungi să uiți de sine și să te urăști.
Și peste toate amintirile lui afective văzu această energie ca un fum negru ce învăluia această planetă pierdută într-o cale de stele, impregnând conștiințe și suflete, ce sfârșeau a se strânge de gât unul pe altul până la sufocare fizică sau doar emoțional-energetică de cât de mult „se iubeau”. „Ooo, da! Și vinovăție!”-mormăi pentru Sine. Enorm de multă vinovăție mai era înghesuită în cavalcada de trăiri numită Iubire! Cu toții pluteau fără vlagă și voință, mânați din urmă ca pietrele de viitură, spre fapte și alegeri motivate de acest „ideal”.
Măcar el, cumva, se trezise și-și rupsese toate făgăduințele, cu toți cei despre care își adusese aminte că erau printre aceia cu care se îmbarcase de pe Zeta-Vartala.

~~~

În ultima colonie, înainte de Gheen’adama, Antimus îi prezentase pe toți cu dezinvoltura celui care, în fapt, nu pune preț pe nimic, dar știe să-și mascheze propria suficiență și ignoranță sub aerul cuiva foarte priceput. Îi denumise lucrurile uzuale și îi explicase doct fiecare la ce avea să-i folosească. Era atât de sigur pe el, încât părea că el însuși le crease, când de fapt, era doar o poezie învățată pe de rost de la alții.
Prima formă de energie care-i fusese prezentată și care avea să devină una dintre cele mai împovărătoare tovărășii era cea denumită Risch’sti, ce primise un corp masiv, greoi și niște ochi tăioși albaștri, care te hipnotizau, mințindu-te frumos în timp ce te împingea într-o prăpastie. Un fel de Anaconda pe două picioare. Urmă felinoidul Ma_al, pervers și feroce, grețos de mieros cum avea să fie în toate viețile lor împreună. Rahmil, cel care îi va aduce uneori lumina. Vikram și Ygvay- un fel de Dumnezei scăpătați, care prin vicii și depravare își pierduseră creația și planetele stăpânite. Restul numelor nici nu mai contau. Îi știa pe toți așa, fără să îi mai numească. Adunați din toate colțurile multiversurilor, de forme și culori diferite, îmbrăcaseră cu toții același tip de costum, împărțiți după energia lor de bază, dominantă, în bărbați și femei. Energii războinice și energii blânde, creatoare, ocrotitoare. Râse cu poftă la aducerea aminte și a acestei înșelătorii.
~~~
Doar Alana rezistase lângă el. Tocmai pentru că nu „o iubea”. Nu o iubise niciodată și tocmai asta îi și salvase. „Obsidianul ei de conștiință”-răbufni înciudat, căci multe zile fripte îi mai făcuse bobul ăsta dur de energie.
Și cu toate acestea, de undeva, bubuia înfundat, o chemare. Precum o bătaie de inimă, auzită în urechea scufundată în puful moale al pernei de sub cap. Știa sigur că mai pusese ceva în Merahbul său, înainte de a trage capacul. O promisiune?! …o promisiune de Acasă. O vedea. O simțea. Incapabil să o numească. Ca și cum ar fi trebuit să deslușească textul unei scrisori, scrijelit într-o limbă moartă.
Oftă. Respiră. Și iar, oftă.
Ridică neputincios din sprâncene, își scoase picioarele din apă și le puse la zvântat pe un bolovan noduros ce făcea umbră unei broaște râioase. Obosit de emoții și lihnit de foame, se adună în gânduri și porni spre casă. Prin liniștea pădurii, își simți măreția Singurătății, dar și necesitatea amintirii acelei promisiuni. Se pierdu în propria neputință, strângând pumnii, călcând apăsat cu fruntea încrețită și adus de spate. Trebuia să își amintească! Și chiar de știa că astfel de răspunsuri nu vin în plină furtună, se lăsă învăluit de o furie-neputincioasă. Mare, din ce în ce mai mare și mai neguroasă. Atât de mare încât reuși să o materializeze. Și astfel…
Din pustiul unei așezări, de sub o poală de munte, negru și înverșunat se pornise spre el, cu ochii roșii și colții ascuțiți, un câine.