P.S. În anul 1923 am fost într-un sat din nordul Italiei, Mezzo-Corona, de unde era originar un prieten italian. Am găsit acolo pe părinții lui, într’o casă care data de aproape 500 de ani și în holl era arborele genealogic al familiei Armani, pe aproape 500 de ani… Un oarecare Pietro de Armanis se stabilise pela 1560 acolo. Poate era grec de origine. Iar ”de” nu înseamnă ”von”, ci în Italia se zice ”de”, adică ”del”. Filio del Simon, înseamnă fiul lui Simon. Și noi nu suntem în stare să ne cunoaștem bunicii!
Copilăria mi-am petrecut-o în mare parte în casa bunicilor într-un sat la vreo 3 km de Mizil, numit Baba-Ana. Nu era bucurie mai mare să mă adăpostesc de căldură și muște în biroul bunicului, printre cărți, caiete și hârtii. Cred că într-o altă viață am fost ”șoarec de bibliotecă” sau mai academic zis ”arhivar”. Fiecare petec de hârtie datat ‘9xx era pentru mine ca o excursie în Valea Regilor în Egipt. Fiecare vedere sau scrisoare reprezenta o poveste în sine, de la ștampila poștei, imaginea de copertă, până la gândurile expeditorului perfect aliniate cu cerneală albastră pe o foaia albă. Îmi plăceau atât de mult scrisorile, încât nu era ieșire în tabără sau în concedii cu părinții să nu trimit tuturor rudelor și cunoscuților o carte poștală. Ba mai mult, scriam scrisori cu prietena de la scara vecină și ni le lăsam în poștă în drum spre școală. Același lucru se petrecea și în grupul nostru de prietene-colege de clasă. Deși vorbeam toată ziua, scrisorile erau despre altceva; despre acele lucruri de suflet care vorbite în gura mare fie își pierdeau esența, fie cădeau în derizoriu. Una era să scrii ” Am fost cu finu’ Gheorghe la fân și m-am plimbat cu șareta. Ce cai frumoși avea! Și au făcut mămăligă la ceaun, acolo la câmp. Când ne-am întors acasă, m-a suit în căruță peste cea mai mare căpiță de fân… și mi-am închipuit că eram Monica la Medeleni, doar că tu, Olguța, nu erai acolo” ;și cu totul altfel ar fi sunat rostite. Fiecare Scrisoare era un fel de reportaj al zilei care până la sfârșitul vacanței s-ar fi diminuat ca intensitate și poveste, dacă nu, chiar s-ar fi uitat… Și când ne adunam pe la 1 septembrie la casele noastre, cu scrisorile în brațe ne retrăiam bucuria vacanței, ca pe un vis la care nu eram pregătite să renunțăm.
Când au vândut casa bunicilor am luat câteva cărți, cele mai multe ajungând la fratele meu, și cutiile cu scrisori și vederi. Cutiile sunt ele însele niște povești despre locuri și oameni, cum din păcate nu prea mai există azi; sunt cutii ce au adăpostit bomboane marca ”Bonboneria Anghelescu” (Fabrica ”Niculae Anghelescu” înființată în 1920, ce deținea și ”Cofetăria Anghelescu” devenită Scala după naționalizare) și ”Bonboneria Palatului”-Furnizorul Curții Regale (Fabrica ”Regina Maria”-1923). Povești ce adăpostesc în ele alte zeci de povești, momente, excursii, gânduri, trăiri.
Vorba își pierde repede esența, nu are trăinicia cuvântului scris; acesta are intensitate, te poți întoarce ușor către el, îți pui un semn, îți notezi o frază, un paragraf.
Cam acesta ar fi motivul pentru care nu fac pastile video. Un video îl vezi și oricât de deșteaptă este informația, greu te mai întorci la ea. De aceea există transcripturi pentru interviuri, ședințe etc.; pentru a putea găsi ușor ceea ce te interesează sau a putea selecta informația plină de conținut. Știu că sunt timpurile lui ”pe repede înainte”, dar bucuria de a deschide o carte cu multe foi și a parcurge câteva rânduri scrise la care mai poți medita o vreme, niciun video nu ți-o poate oferi. Din prea multă vorbărie goală, nu ne mai știm trecutul, am uitat să scriem, am uitat să citim. Așa cum evoca și fragmentul din scrisoare sunt neamuri cu mare respect pentru familia și originile lor. Noi, în schimb, nu mai știm cum să ne ”americanizăm”, ”europenizăm” și numai cum și cine suntem nu ne mai interesează!
De multe ori, când nu știam încotro să o apuc în diverse momente din viața mea, intram într-un magazin cu cărți, mă plimbam printre rafturi, având mereu în minte ceea ce mă frământa și la un moment dat, alegeam la întâmplare o carte pe care o simțeam că ”mă cheama”. O deschideam aleatoriu, și întotdeauna, dar întotdeauna rândurile care-mi răsăreau în fața ochilor erau răspunsul, alinarea de care aveam nevoie în acel moment.
Fiecare text pe care-l scriu este o Scrisoare. Asta fac eu în fiecare zi, scriu scrisori cu ”adrisanți” necunoscuți și câțiva cunoscuți, și sunt scrise cu aceeași bucurie a împărtășirii pe care o simțeam în școală când ne scriam scrisori între noi. Bilețelele împăturite, care circulau prin clasă în oră, din mână în mână pentru că mai rămăsese un rest de vorbă nespusă în pauză sau chiar un plan pentru pauza următoare, purtau cu ele emoția celui care scrisese și nerăbdarea de a primi răspuns, dar și bucuria și iluzia că ai fi făcut parte dintr-un plan măreț. Bilețele era personale, cu amprenta celui care le scria. SMS-urile cu prescurtări (vb, brb, lol, gtg) și emoticoane scrise pe stradă, la rând la piață, la semafor, îmi par străine și impersonale, nu înseamnă nimic.
Scrisul adevărat, pe hârtie, reprezintă o semnătură, o amprentă profundă, un profil. Este personal și unic. Din păcate nu mă pot exprima astfel, pentru că eu chiar am ceea ce se numește ”scris de doctor”; dar dacă aș fi scris cât de cât citeț, le-aș fi scanat pentru publicare. Dar fiecare text scris de mine conține măcar o idee dintr-o experință ce consider că merită a fi dată mai departe. Nu cred în ”viralitatea” unei postări, pentru că de multe ori isteria, agresivitatea, batjocora deșănțată sunt promovate ca exemple.
Cred, în schimb, că ceea ce mi s-a așezat în minte și în suflet după cele ”o mie de vieți” trăite la nivel de experiență doar în această viață poate fi un răspuns, o alinare, o amintire, un ”Aha” pentru cineva care are nevoie… Aceluia îi sunt adresate toate aceste Scrisori.
