Nimic nu este mai fascinant, într-o duminică dimineață, decât să vezi cum stă cocoțată pe un pervaz o pisică nervoasă, care bate iritată din coadă, deranjată de ciripeala ce răsună din toți copacii cimitirului. Stăpânii domniei sale dorm și chiar de i-ar fi foame, la vânătoare nu are cum pleca.
„Dar ce-o fi aceea vânătoare?…Sigur este doar o poveste din viața unor surate legendare, al cărui trai se desfășura pe teritoriul câtorva curți, acoperișuri, garduri și, la nevoie, chiar și prin câțiva copaci. Dar acelea sunt basme. Adevărata viață este aici, în aceste cutiuțe așezate una peste alta, în care mâncarea se află la un mieunat distanță și cel mai mare dușman întâlnit ar fi vreun covor așezat nepotrivit în calea unui chef de joacă nocturn sau ghiveciul monstruos, plin de o „chestie” neagră, care-ți poate strica cheful și produce o sperietură zdravănă când, din viteză, coada l-a răsturnat pe podea. Din păcate, singurul loc în care instinctele naturale de scurmat și îngropat se mai pot manifesta ar fi tava aceea de plastic, umplută cu diverse chestii artificiale, în care ea, Coana Mâtză, are voie să…,dar nici acolo nu se poate manifesta în voie și după plac, deoarece ce împrăștie în mod necuviincios activează o chestie lungă cu coadă, zumzăitoare și de zgomot făcătoare, care-i zbârlește tot părul pe spinare și-o obligă să se ascundă în vreun dulap.
Ciripitul ca ciripitul, Soarele și Primăvara, dar ce-o fi chestia aceea cu blană, patru picioare și urechi, ce cuvântă într-o limbă total necunoscută și care trage după sine o arătare în două picioare (parcă-ar semăna cu cei din casă), înveșmântată în niște budigăi rufoși, cu o haină, lungă, largă, cu o glugă mare trasă peste cap, de sub care iese niște abur cenușiu din când în când?! De ce o fi legat cu lanț? O fi periculos tare?…”
Nu știu dacă toate aceste gânduri chiar ar putea bântui imaginarul unei pisici de apartament, dar cert este că traiul modern, la bloc, poate schimba percepția oricui, fie și pe cea a unei ființe necuvântătoare. Chiar nu am habar ce experiment a stat la baza adunării unor comunități ce se întindeau pe câteva hectare bune, în câțiva metri pătrați sub pretextul siguranței, civilizației și al confortului. Cât despre „a ne civiliza” (a atinge un grad înalt de dezvoltare materială și spirituală, a căpăta deprinderi de comportare politicoasă, a deveni manierat, a se ciopli, a se cizela), îmi este greu să cred că traiul înghesuit din blocurile noastre va naște în ființa noastră această dorință. Departe tare momentul până a mai fi și pusă în practică. Desigur, speranța și optimismul mor ultimele.
Blocul în care locuiesc este unul nou, la fel și cele din jur. Patru nivele, curte interioară cu loc de joacă pentru copii și parcare. În rest, este o zonă de case. În 2012, când m-am mutat, dezvoltatorul m-a asigurat că i-a selectat pe cei cărora le vinde, el și soția având sediul afacerilor situate la parter. Flori pe casa scării, pereți curați, lumină naturală. După ce s-a terminat de mutat, cărat mobilă și zgâriat pereți, dezvoltatorul a mai văruit odată toată casa scării. Lăudabil, nu-i așa?
Numai că, cetățeanul corporatist, care a mai făcut și credit la bancă pe „n” ani, pentru confortul psihic de a deveni proprietar, a început să se comporte, de parcă și-ar fi achiziționat tot cotețul, nu doar o cușcă de câțiva metri pătrați.
Mai întâi au murit florile, pentru că apa de la robinet costă. Nici dacă era gratis, din fântână nu cred că le-ar fi udat, pentru că este complicată treaba asta cu a avea grijă de ceva care ți-a fost pus la dispoziție în mod gratuit. Deși, cred sincer că responsabilitatea față de mediul înconjurător este un atribut care ne lipsește din Soft.
Apoi au apărut bicicletele. Pereții s-au murdărit de la cauciucurile izbite cu nesimțire în dreapta-stânga. Barele de inox sunt zgâriate. Acum, ele zac legate cu lanțuri pe culoarele dintre apartamente, îngustând zona de trecere. Dacă ai geamantan și geantă de voiaj, devine complicat să poți coborî cu ele deodată, din casă. Pentru mine, când plec la cabinet, este o adevărată aventură până mă văd în fața blocului. Mereu am cel puțin trei bagaje după mine; poșetă, geantă cu laptop, halate, mâncare și eventual consumabile pentru cabinet. Sunt un fel de măgar, uneori cocoțat pe tocuri.
Holul mare este plin de jucării și alte biciclete. De remarcat că bicicletele sunt mult mai multe decât numărul de utilizatori. Pe principiul, mi-am luat un coteț, sunt proprietar, adun la mine tot ce se poate de la rudele mai puțin norocoase. Dar, pe lângă acest fapt, un vecin din blocul alăturat s-a erijat într-un fel de stăpân absolut al locului. Mai ales de la începutul pandemiei. Mătură curtea, udă aleile, spală blocul în care domnia sa viețuiește (bine că pe noi ne-a ratat) de jur împrejur până o face igrasie și, uneori, cele două mașini din dotare, cea personală și cea de serviciu. Apa folosită este cea de la punctul public, deci o plătim noi toți. Are și patru biciclete, două de adulți și două pentru copii. Le ține parcate sub scară, în blocul în care stau; la el în hol trebuie să fie flori și curat.
Nu ai cu cine vorbi, nu poți trage pe nimeni de mânecă. Proprietarii, ori au plecat între timp din țară ori s-au mutat în altă parte; în ambele situații, apartamentele au fost închiriate. Însă, până la urmă, nu contează actul de proprietate sau de închiriere. Trăiești într-o comunitate în care a nu-i încurca pe alții ar trebui să fie regula principală de conduită. În schimb, de fumat se fumează în baie, cu ventilatorul pornit. Să nu fie miros în casă. A celui care fumează, desigur. Căci, cel de deasupra, care se trezește cu casa invadată de duhori nedorite, nu contează. Mâncarea se face cu geamurile închise, dar ușa de la baie deschisă. Numai bun un miros de ceapă prăjită, sâmbătă seara, să bucure vecinilor papilele olfactive. Sau chiar niște mujdei cu pește prăjit pe la un 8 dimineața.
Trăim la bloc, unii peste alții, unii lângă alții. Ne trezim în conversații pe care nu ne-am dori să le auzim, adormim în niște ritmuri înfundate pentru că vecinul meloman nu se poate relaxa altfel. Vociferăm la orice regulă de bun simț, acceptăm, însă, fără pic de ripostă orice regulă ineptă doar pentru că cineva ne flutură parul și se află într-o poziție de forță și putere.
Trăim în țara ipocriziei perfecte și a unei „corectitudini politice” care-ți strepezește dinții, la cât de falsă este. Nu trăim pe teren, în viața reală, nu ajutăm concret pe nimeni, nici măcar pe noi înșine, pentru că ne complăcem în zeama acesta călduță numită „societate modernă”. Nu am plantat un pom, nu am salvat un câine. Nu ne-am educat pe noi, darămite pe un altul. Ne ascundem după poze și identități false, emitem superior și doct decrete despre lucruri al căror sens nu-l înțelegem pentru că noi nu le-am trăit. Natura înseamnă doar micul și grătarul. Simțul civic este doar pe net. Frumusețea înseamnă plastic și filtre; atribut ce a devenit un „must” cu aer superior, care dă cu tifla oricăror calități nobile, ce conferă farmec și distincție unei ființe umane. Umane. Nu umanoide. Până la urmă, toți ne merităm Soarta, Guvernul, Parlamentul și Președintele. Soarta este după cum ți-o faci și ce alegi să faci. Restul vin dintre noi. Crescuți în blocuri, înghesuiți între ambițiile meschine ale celorlalți. (Chiar și ouăle sunt etichetate „de categorie inferioară”, dacă onor găinile au fost crescute în baterii sau hale. Găinile, conform standardelor, trebuie crescute în spații libere. Așa se cere, așa se impune. Numai oamenii sunt fix ceea ce trebuie, din cușca numită apartament de bloc.) Unii cred că le știu pe toate, încât au dreptul să bortelească pereții cu bormașina, fie zi, fie noapte. Alții nu știu să bată un cui. Dar cu toții vor să construiască o Țară. Tupeul și luarea cu forța din spațiul și drepturile celuilalt vin din micimea metrilor pătrați în care suntem obligați să locuim. Rapaci și invadatori, doar când simțim că celălalt este mai slab sau lipsit de apărare. În rest, umili, docili, până la a fi preș de șters pe picioare, eventual la intrarea într-un bloc de vreo 10 etaje, când vine vorba despre „Sublime Porți”.
Acesta este Blocul, micul nostru sat așezat pe verticală, în care Cerul și Pământul ne sunt atât de departe, dar din care tot sperăm să iasă cetățeni cu aspirații înalte și calități de lideri, din care să ne putem alege câțiva conducători de soi.
