“Un domn fanariot- a cărui nume ingrata istorie a uitat a ne-l păstra- era un mare mâncău de plăcinte. Caimac, gugoașe, alivenci, iaurt, sarailii, baclavale, plăcinte învârtite ș.c.l. se îngropau în stomahul lui ca într-un abis fără fund.”
…aceasta poate trece cu succes drept una din viețile mele trecute.
Mâncău mare am fost de când mă știu. Este suficientă o aromă, o idee, o imagine fugitivă, încât creierul și stomacul meu să devină o unică conștiință, activată de ploaia papilelor gustative și de freamătul limbii ce scormonește după amintiri în memoria-i personală. Când mi-e foame, pot vorbi despre mâncare de parcă aș face-o și-aș mânca-o în același timp. Iar dacă te cunosc și-mi mai ești și prieten și-mi apari în față mestecând dintr-un banal covrig, dar nu mă întrebi măcar de complezență “Vrei?” , sigur ai toate șansele să îmi devii dușman și să te trec în arhivă cu bulină roșie.
În casă, la loc de cinste, există un dulap minune ce ascunde condimente de tot felul și dulceți sofisticate, precum și cărți, reviste de bucate
pe care răsfoindu-le, neuronii mei încep să croșeteze rețete ne-ncercate sau caută o tușă nouă pentru una deja probată.
E ultimul sfârșit de săptămână a lui Gerar, și pentru că iarna seamănă mai mult a primăvară, senzorul de alarmă din creierul meu își cere dreptul. Ce drept?!? vă puteți întreba legitim. Acela de a-și reîmprospăta memoria cu delicii care-și își găsesc locul doar în acest anotimp. Așa este creierul meu, un cufăr imens, cu multe cutii și sertărașe în care-și adună senzații, trăiri, un avar cu accese de dărnicie, temător să nu uite, piardă și care mă anunță promt când e în zonă de avarie. Amintirile își cer reîmprospătarea, iar eu devin umil executant.
Deschid dulapul cel mare, cu oale și vase, pentru că fiecare mâncare își găsește desăvârșirea doar în creuzetul potrivit; pentru că nu faci ciorba în ceaun sau sarmale în tigaie. Ceaunul cel roșu de fontă, numai bun de clocotit în cuptor îmi face semne disperate să-l aleg pe el.
E încă iarnă și din rezerva strategică, cârnații de casă potrivit condimentați, durdulii, și aprigi dacă îi arunci în tigaie, își cer întâietatea la a fi gătiți. O căpățână de varză murată știe că urmeză a fi sacrificată pe altarul gusturilor hibernale, și cu umilință se desface sub cuțitul neîndurător. Niscavai morcovi se lasă răzuiți și se azvârlă fără-mpotrivire lângă un păstârnac dodoloț, o bucată de țelină albicioasă și vreo doua cepe rotunjoare și zemoase în cuva primitoare a robotului de bucătărie.
Sub focul iute, ceaunul a început să descânte magic prin bolboroseli o cană de apă cu vreo două linguri de ulei, un praf de sare, niște cimbru, două foi de dafin, că-s venite de la zei, un vârf de boia dulce să ferească de deochi și vreo trei boabe de piper verde să țină dușmanii departe.
Magia începe, sub privirile îngăduitoare din Cer ale Sfinților Trei Ierarhi, care sigur nu s-au înfruptat vreodată din asemenea păcate.
Și ultima oprire a tuturor celor prezentați mai sus se află-n cuptorul bine-ncins, pus acum pe foc potrivit pentru vreo câteva ore bune de taină și taifas, până când varza bățoasă se va înmuia suficient, iar toți către final, bucuroși primi-vor între ei, niște roșii mici, gustoase și vreo câteva linguri de bulion să le coloreze fața.
Cârnații ușor pârpoliți în tigaie își fac culcuș pe patul moale, oferind recompensă pentru așa găzduire din esența picăturilor lor de grăsime.
O mămăligă oacheșă, nu foarte mare, dar vârtoasă cere să se alăture acestui alai.
Iar niște mere ce și-au aruncat mijlocul lemnos la gunoi, și ce s-au vrut umplute cu nuci și
migdale, un praf de zahăr brun, scorțișoară, niște Brandy că sunt cam bețive și-o linguriță de unt, au luat cu asalt cuptorul gata încins, țipănd apoi din gură de șarpe că vor acoperământ din smântănă, cu griș și-un ou…
