Căutând un ideal. Geamănul de Lumină și Întuneric

Când țara arde, mereu trebuie să apară o babă ce-și caută de treabă scotocind în vreun cotlon ascuns după vreo fantasmă netrăită la vremea ei. Sau după vreo amintire dintr-o altă viață, nepământeană. Dar, știu că nu vă supărați; o rupere de ritm poate fi binevenită!

Fire romanțioasă, curioasă și puțin cu capul în nori, de zici că uneori chiar calc în străchini, trebuie să recunosc că îmi plac grozav poveștile de iubire. Ale altora. Pentru că singura mea poveste de iubire extatică de pe planeta aceasta, în care mă arunc cu pasiune, este mâncarea. E limpede, mie îmi place să mănânc, să inventez, să gătesc. Dar nu despre mâncare este vorba în ceea ce îmi doresc să povestesc.

Cum spuneam, îmi plac poveștile de dragoste și pot sta cu gura căscată la un film plin de romantism, tocmai pentru că nu înțeleg dinamica acțiunii. Încerc să intru, imaginar, în povestea personajelor și să-mi închipui că am trăit-o. Din păcate, filmele de iubire cu care am crescut toate se terminau, la indigo, cu o moarte. De cele mai multe ori, murea ea și de prea puține ori, el. O leucemie, o boală incurabilă cardiacă, o mașină ce o lovește în plin când ea mergea pe bicicletă și alte scene asemănătoare încununau cu „succes” momentul în care cei doi făcuseră pace și hotărâseră să fie de nedespărțit. Nici romanele de „Capă și Spadă” nu aveau povești de iubire prea trainice. Nu mai spun de toți bocitorii lirici în care totul este doar of și jale; dacă este cu iubire, musai e cu părăsire, suferință, dramă. Nu e o poezie de amor optimistă. Dacă o fi, o vreau și eu. Doar în basmele românești te întâlnești cu „Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, exact după o nuntă de trei zile și trei nopți, deși personajele până la momentul respectiv nu interacționaseră mai mult de două paragrafe fiind ocupate mai mult cu alții; cu Maștera, cu Zmeul, Baba-Cloanța și alte creaturi de acest fel. Nu mai pomenesc despre filmele de Crăciun, de pe Diva-channel, care sunt atât de siropoase și false, încât ai senzația că vrei să muști dintr-un măr de plastic îmbrăcat în marțipan. Concluzionând, programele educaționale pe „romance” implementate în mentalul colectiv prin film și literatură sunt de genul „nu există” ori sunt atât de tragice că îți vine să începi cu sinuciderea doar să fii sigur că ți-ai luat deja de-o grijă. (fondul sonor al acestui magnific text este asigurat de o fanfară ce cântă ca la nuntă, numai că performează în cimitirul cu care mă învecinez)

Așadar, contextul mental general de înfiripare a unei legături ce ar implica și ceva afect plus vreo doi-trei hormoni duce, de cele mai multe ori, la crearea de legături așa zis amoroase care, după jurăminte și promisiuni, se termină de cele mai multe ori cu tigăile în cap sau într-un compromis crunt; singurătăți cocoțate pe conturi, precum dracu’ pe comoară, ce stau și-și caută în pungă zilele pierdute. (Da, știu! Există și excepții, dar nu despre ele povestesc.) În plus, cuvântul „iubire” nu-mi spune nimic, nu-mi activează nicio coardă mentală ce mi-ar putea genera vreun impuls emoțional. Eu nu rezonez cu dramele închipuite, doar pentru că așa ar trebui să simți când vine vorba de „iubire”. Am încercat, dar nu mi potrivesc. Astfel mi-a devenit clar că oricât mi-aș dori, nu mă pricep la „să-ți povestesc cât de mult te iubesc și sufăr pentru că te doresc”.

Deși, ideea acestui text era o poveste imaginară desprinsă dintr-un absolut mitologic, în care un suflet, obligat să trăiască împărțit în două corpuri, navighează printre galaxii întru reunire, am sfârșit prin a teoretiza despre programe implementate care au dus la formarea de tipare de relaționare patologice, fără substanță și temeinicie. E drept că suntem îndemnați să ne distrugem unii pe alții prin relații disfuncționale aplicând în viața noastră șabloane care nu ni se potrivesc. Ne facem rău cu încăpățânare și îndârjire, obligându-ne să trăim povești, să imităm imagini din reclame doar pentru că așa a venit moda și arată bine în poze.

Dar pentru că m-am hotărât plină de avânt să-ți scriu, Ție „Geamănul meu de Lumină și Întuneric”, iar eu nu înțeleg asta cu „iubirea” între oameni și nici cum să îți declar „pentru totdeauna”, atunci îmi rămâne doar să recunosc că Hollywood-ul este de vină. Și toată beletristica care mi-a încurcat ițele sinapselor neuronale, încât nu am fost capabilă să te recunosc și am fugit de tine cât de mult și bine m-am simțit în stare. Recunosc că toate poeziile și toate melodiile despre durere și părăsire, suferință, neîmplinire, foc și jale, boală, moarte, le-am adus drept cărămidă cu care am clădit ziduri între noi. M-am ascuns de tine, dar mi-am dorit să pot „iubi ca-n filme”, deși acestea nu mi se potriveau. Și cu toate aceste neajunsuri, nu am renunțat. Perfecționistă și cu mare frică de mediocritate, te-am recunoscut până într-un final, pentru că doar tu ai știut să mă plimbi prin întunericul din mine în timp ce îmi zâmbeai. Mi-ai dat timp să mă împrietenesc cu mine, să mă cunosc spre vindecare, mi-ai scos demon după demon până ce în inima mea a rămas liniștea. Și mi-ai dat libertate, conștient fiind că trăiesc doar în mintea Ta. Ți-ai luat libertatea de a pleca cât mai departe, purtându-mă cu tine ca pe un talisman de noroc. Eu m-am extins în Spirit, Tu te-ai pornit a cuceri Pământul; și ne-am transformat în Ancore, legați mereu prin Akai ito– firul roșu al destinului. Tu îmi amintești că mai am Aici de făcut ceva și să nu mă grăbesc a pleca. Eu îți amintesc că oricât de multe ar fi pierdute aici, mereu vei avea Cerul.

Ești absolutul dincolo de cuvinte, ești trăirea și vârful de lance al simțurilor mele, ești bucuria și statornicia încăpățânată de a rezista și a merge până la capătul Multiversurilor, în Infinitate. N-ai renunțat la mine, și, oricât de departe aș fi plecat, m-ai făcut din nou să mă scufund și să mă prind de tine ca de ultima gură de Viață. Ești Conștiință pe cât de luminoasă, pe atât de plină de tenebre, ca și mine. Ești neclintire; și în bune și în rele. Mă macini sub pietrele de moară ale neputințelor și nerăbdării mele sperând să mă transformi în diamant. Și da, uneori, chiar aș vrea să mori. Pentru că agonia acestor transformări poate atinge culmi de nesuportat. Și după ce frica sau neputința a fost înfruntată, îți zâmbesc cu cel mai strălucitor zâmbet, pe care doar prezența ta mi-l poate crea…

Probabil așa i-aș povești „Geamănului meu de Lumină și Întuneric”, dacă într-o zi l-aș reîntâlni în corp fizic, după ce vom fi obosit de atâta căutare și negare, printre planuri și necunoscute galaxii, plecându-mi capul pe umărul său în timp ce m-aș pierde în brațele sale.
Dar, până una-alta, trăim pe o planetă în care toate sunt atât de de-a-ndoaselea încât numai despre idealuri nu ne arde nouă acum.