Un text despre nimic. Risipindu-mă în ceață, am vrut să scriu ceva deștept

Sunt zile și momente de pauză în gândire, în simțire. Sunt defragmentări de Sine, când nimic nu se-adună sau din prea plin nu mai știi ce alege. Sunt zile în care ai vrea, și-ncepi ceva, pe drum te împiedici de nimicuri, și-ntr-un final renunți sau duci lucrul la capăt foarte greu și prea târziu.

Sunt zile cu ceață, în care nici să respiri nu poți. Aburul e rece și densitatea-i te-nvăluie în pâclă, mintea-ți amorțește ca o alunecare în neant. Mereu am crezut că moartea este o alegere personală, doar o risipire, o dizolvare în miile de particule apoase, din propria voință nerostită a oboselii care te-a cuprins, întâi ușor, apoi până la-ngenuchiere. Când dispare motivația Spiritului de a percepe lumea printr-un corp fizic, apare desprinderea. Am văzut oameni ce păreau că nu mai au șanse de viețuire, dar printr-o voință puternică și-au continuat călătoria fizică, chiar dacă totul părea să indice momentul final. Așa cum, oameni ce păreau plini de viață și cu atât de multe în față de făcut, au virat neașteptat pe panta marelui neant. Cred că totu-i precum o pânză ce se țese între motivație și priorități, făurindu-ți propria raportare la dimensiunile exterioare, ce îți trasează imaginare granițe fizice și mentale, uneori mai înguste, alteori mai largi.

Am murit de multe ori în această viață, iar când m-am întors din nou la Viață, nu m-am reinventat niciodată, doar mi-am dat voie să mă cunosc. Am spart bariere de programare educațională, am dezinstalat obiceiuri și condiționări care mă incomodau precum o haină prea mică sau mă jenau precum o piatră în pantof, am renunțat la situații și la oameni, și-am plecat la drum, din nou.

Am alergat după timp și-am vrut să ard etape, am vrut să trăiesc, să simt, să cuprind cât mai mult. M-am împrăștiat precum o cerneală pe o pânză albă, până când nu m-am mai cunoscut și-am obosit. Și-atunci, m-am întins sub salcâmii plantați de mine, pe pământ lângă furnici și alte gângănii, și-am început să respir, rar, din ce în ce mai rar în ritmul în care foșnea frunzișul în vânt. M-am golit de mine și-am lăsat Spiritul să mă cuprindă. M-am regăsit, m-am împăcat și m-am iertat, fără să uit nimic, dar cu luciditatea nevoii de a-mi aminti și ultima secundă a unei dureri.

A apărut nevoia de a renunța la Timp și am ales conștient jocul, oricât de complicat ar fi; și-atunci mi l-am asumat în Adevăr până la capăt. Mi-am promis să nu mă mai mint și m-am agățat cu disperare de Mine, acel ceva Divin căruia am simțit că nu Îi mai mă pot opune. Nu cred într-un Dumnezeu dogmatic, pentru că lângă el am crescut, și viața mea a fost mereu pe muchie de prăpastie, până în ziua în care-am încetat să mă mai rog. M-am prins doar de Mine, acea străveche Conștiință de Zeu Creator de Viață. Uneori mă mai desprind de ea și mă arunc în apele întunecate ale Mentalului Colectiv. Și-atunci, din nou mă afund într-o ceață neguroasă, poluată, cu frici și frustrări. Panica și abisul prăpăstiilor dintre minte și simțire mă îndeamnă să mă prăbușesc, să renunț la tot, cu gândul inutilității faptului divers. Simt disperarea și miros frica, revolta în fața necunoscutului, furia și respingerea în fața unui fapt pe care o minte nu îl poate accepta, negarea și autismul. Toate acestea bântuie mintea colectivă precum niște Spectre flămânde, făcând un corp compact prin care nici o fărâmă de lumină a unui strop de Conștiință aproape că nu mai poate răzbate prin toată această masă de cauciuc și plastic.

Mă adun în mine, și mă prind din nou de acea Iubire, care nu m-a lăsat niciodată să plec. Mă întorc spre casă, oricât de neagră ar fi noaptea din jur, pentru că ar mai fi atât de multe de făcut.
Nu văd încă drumul, dar simțurile-mi toate spun cu hotărâre unde a fost și este Acasă pentru mine.