Trăim pe un fir nevăzut între două lumi. Una gata să moară pentru că uită să trăiască și una incapabilă, încă, să se nască. De mai bine de un an suntem, zi de zi, amenințați că vom muri. Dar aceasta este prima certitudine pe care o avem în viață, odată născuți pe această Planetă. Moartea fizică este inclusă în biletul de încarnare. Nimeni și nimic nu o exclude. Poate este singura certitudine pe care o avem în toată existența noastră. Ba mai mult, până de curând, durata medie de viață a oamenilor era undeva la 30, maximum 40 de ani.
Așa că, de ce ar fi acesta Bau-Baul cu care suntem zilnic înfricoșați? Un Bau-Bau în numele căruia ni s-a anulat, culmea, dreptul la Viață! Chiar nu sesizează niciun deontolog, specialist sau autoritate acest paradox impus zilnic, nouă viețuitorilor de rând? Că de frica morții fizice noi nu mai avem dreptul, în fapt, să trăim? Pentru că, asta ni se întâmplă. Nu avem voie să respirăm liber în aer, Soare, vânt. Nu avem voie să râdem. Nu avem voie să dansăm. Nu avem voie să ne iubim. Nu avem voie să ne îmbrățișăm. Nu avem voie să ne mai întâlnim. Nu mai avem voie să ne bucurăm. Să ne plimbăm. Nu avem voie să mai împărțim același pat și aceeași farfurie de mâncare. Nu mai avem voie să gândim și nici să întrebăm. Nu mai avem voie să facem niciunul dintre lucrurile care ne bucură și ne definesc ca umanitate.
Dar avem voie să trăim izolați, în sanatorii inventate peste tot. Sub cupole de plastic, cu plastic peste față, plini de bube de la praf, poluare și transpirație, cu nasul lipit de o altă bucată de plastic prin care ne vine informația și falsa lumină. Avem voie și dezlegare la depresie și la toate bolile care decurg din ea. Avem voie să ne sinucidem spiritual, dar nu avem voie să murim de „boala secolului”. Avem voie să ne supunem dictaturii, sărăciei, mizeriei și să aplaudăm „eroii”. Să ne închinăm Înaltelor Porți. Să uităm ce suntem și de ce am venit să trăim aici. Avem voie să trăim șters, aliniați unei mode ce urâțește și schilodește, oricât de frumos ai fi în mod natural. Avem dreptul la tăcere. Avem dreptul să ne plătim taxele în timp ce suntem scuipați și umiliți, deși noi întreținem Statul și „eroii”. Avem dreptul să ne lăsăm amendați. Avem dreptul să îi privim cum ei își duc existența făcând toate acele lucruri la care noi nu mai avem voie nici măcar să visăm.
Ni se impune o existență în care nu avem voie să murim fizic, dar nici să trăim!
Ideea acestui text mi-a venit ascultând o pacientă, tânără, superbă, care, într-un an de zile, din cauza stresului (lucrează în Horeca) este în pragul diabetului și cu niște mari probleme dentare. Diabetul, din punctul meu de vedere, este una din afecțiunile care te macină și te chinuie crunt. Consecințele unui diabet scăpat de sub control sunt cumplite; de la orbire până la amputarea membrelor. Anul trecut avea programată nunta. A amânat-o pentru anul acesta, deoarece așa au promis autoritățile: Cu vaccinul vine și libertatea. Din păcate, minciună! Concluzia ei: „Dacă noi nu avem voie, ei de ce fac tot ceea ce nouă ne interzic? Cât de proști ne cred?”.
Trăim, din câte se pare, vremurile unei noi Inchiziții! În care suntem arși pe rug și înfierați pentru că râsul, bucuria, petrecerile și plăcerea, gânditul, întrebatul și cercetatul sunt de la Diavol, iar lui Dumnezeu îi place sărăcia, umilința, supunerea, obediența și, evident, prostia. Suntem vânați precum Vrăjitoarele și dați pe mâna marilor inchizitori dacă doar încercăm să respirăm într-o altă direcție decât cea impusă.
Pe zi ce trece ni se interzice dreptul la cunoaștere, la cultură. Ni se impune dreptul la uitare. Ni se cere să trăim într-un „Acum” în care nimic nu mai contează, devalizat și golit de informația istorică a miilor de generații care au experimentat, doar într-un alt decor, tot ceea trăim azi. Nu este nimic nou. Eu cred că „Sodoma și Gomora”, precum și „Turnul Babel” au fost tot niște experimente la care oamenii au fost supuși; experimente asemănătoare cu ceea ce trăim în ziua de azi sub denumirea de „Progresism” și „Globalizare”, dacă nu chiar identice.
Nici noțiunea de Erou nu mai este ceea ce am învățat din Mitologie și din Antichitate. Eroul era cel care dădea curaj, exemplu, însuflețire și motivație. Era cel care ducea singur greul luptei și care găsea firesc să fie așa. Nu cerea ajutor, oamenii îl urmau din convingere. Eroul era exemplu, pentru că vorba îi era faptă, gândul și simțirea una. Eroul era credibil. Acum eroul este cel care te amenință, se plânge, se vaită și numai să îl urmezi nu îți mai vine și nici să crezi în el. Azi, eroul se postează pe Facebook, apare la televizor și se laudă singur. Pe vremuri, era lăudat de cei pe care îi ajutase și îi salvase.
Citeam, în presa locală, un articol în care niște eroi de carton se minunau cum de decompensează atât de repede pacienții odată ajunși la ATI. Păi, dragi „eroi de mucava”, de un an de zile, prin vocea lui Cercel, Arafat și Musta, nu ați programat, pur și simplu, oamenii că ATI înseamnă MOARTE? Nu i-ați dresat că finalul bătăliei pentru viață este internarea la ATI? Nu le-ați spus că odată ajunși acolo este capătul și mântuirea? Nu voi ați făcut film de groază alb-negru cu imagini din ATI care rula pe ecrane mari în centrul Bucureștiului? Creierul unui om neinformat și fără altă sursă de cunoaștere decât nenorocirile care vin prin vocea purtătorilor voștri de cuvânt a înregistrat informația. Acum, în cazul, în care ajung acolo, comanda este clară. ATI egal MOARTE. Organismul nu mai luptă, bătălia este deja pierdută.
În scandalul cu doctorița care și-a permis să facă o schemă de tratament tocmai pentru a preveni decompensarea unui organism infectat, a sărit la gâtul dumneaei un ATI-st cu o barbă imensă patriarhală care se revărsa pe sub mască de ziceai că este capul Meduzei în furtună. Și mă gândeam ce fel de igienă personală o fi având stimabilul domn, să nu adune și să împrăștie, în același timp, prin claia de păr de pe față particule de celule moarte, descuamate, floră bacteriană sau alți carcalaci ce s-ar putea adăposti liniștiți și fără teama de a fi deranjați de apă și săpun. Așa știam eu, că medicina nu se face nici despletită, nici cu părul vâlvoi peste bolnav. Dar poate greșesc și în noua ideologie o fi cât mai sauvage. Importantă a devenit doar masca.
Văd, în jur, o încercare disperată de a ne convinge pe toți că trăim într-o lume pe moarte. Și în numele acestei morți fizice, iminente ni se implementează măsuri care ar fi pentru binele nostru, salvarea noastră, viața noastră. Și tot ei sunt cei care nu înțeleg de ce lumea nu le mai crede și nu le mai acceptă. Pentru că se ignoră în mod voit, de cei care ar trebui să fie „câinii de pază ai democrației”, două aspecte de bază. Orice măsură are valoarea celui care o implementează. Orice sfat are greutatea celui care ți-l dă. Restul este…nimic. Pentru că timp de un an, oamenii au văzut valoarea și greutatea morală, umană, de conducere, au văzut lipsa de demnitate, asumare, hotărâre și puterea de decizie, au înțeles non-valoarea cuvântului rostit. Așadar, nimeni dintre cei autorizați în acest sens, nu mai poate impune, nu mai poate da sfaturi. Nu sunt credibili. Nu au valoare.
Până să murim fizic, murim spiritual și sufletește. Murim uman. Murim economic. Aceasta este adevărata moarte care ne înconjoară și ne pândește, tocmai pentru că nu ni se mai dă dreptul să trăim, să muncim, să ne bucurăm.
În schimb, ni se interzice să trăim, tocmai să nu murim fizic. Un cerc vicios. Care ne rostogolește real spre o moarte; fizică sau doar spirituală. Sau spre o altă Lume. Cum va arăta ea? Depinde de noi, de alegerile noastre. Depinde dacă noua lume va fi cea impusă prin anularea umanității noastre sau se va naște tocmai în urma unei explozii de conștiință umană asumată, motivată, cu bucurie și chef de viață autentică.
Cum spuneam, de Moartea fizică suntem siguri în orice clipă că ea va veni cândva, la un moment dat. Viața există doar dacă o alegi. Viața este bucurie, iar când bucuria dispare, indiferent de motivație, începe să se întrevadă întunecata umbră a Morții. Ar putea urma o lume a morților vii. Sau o Lume a celor Vii.
Însă, noi, în tot acest timp, pășim în orb, pe un fir nevăzut, între ceva ce ni se spune că miroase a moarte și ceva care nu știm cum va arăta când se va naște.
Dar oricum ar fi, întotdeauna Moartea fizică este o Certitudine. Viața este o Alegere. Și ideal ar fi, ca până în ziua în care vom muri, în toate celelalte zile, noi chiar să trăim!
Notă. Text publicat inițial
https://www.cristoiublog.ro/din-romania-lucrurilor-marunte-traim-pe-un-fir-nevazut-intre-doua-lumi/
