„Mă uitai în lungul drumului, și-mi păru că se vede primăvara. O dată în dreapta, o dată în stânga, îmi zbârlii mustețile și poate doar, doar vânticelul cu miros cald, mă va mângâia pe sub bărbie. Eeehee…mai e ceva vreme până când șoricimea îmi va fi iar ospăț pe săturate! Să mai stea un pic pe coadă, ce atâta grabă și cu primăvara asta?! Blăniță groasă încă am, câte-o vrabie rătăcită tot se mai găsește și până or’ începe nunțile iar, să ne odihnim, zic! Daaa, va fi zarvă mare și petreceri multe. Nopți alergate pe garduri, prin copaci, pe sub câte-o magazie! Ptiu, ptiu! Cu motanii aștia, zău, nu-i de glumit!”
Așa gândea Tigruța din copac cu aerul unui bătrân staroste încercat în multe bătălii spre apărarea gospodăriei.
Mai era ceva până la primăvara, deși prin multe locuri era deja iarba verde. Începu să plouă. Ș-apoi printre stropi răsări câte un fulg, încă unul. Ce mai! Din toată ploaia se alese de-o ninsoare strașnică. Țurțuri lungi, ca niște sulițe bine ascuțite împodobiră streșinile, zăpada se-ntinsese peste tot.
Tigruța se adăpostise de mult. Avea un coș de nuiele, fix în spatele cuptorului din bucătăria de vară. Oho, câte amintiri delicioase îi stârnea acel locaș. Câte apusuri nu privise în mirosul legumelor puse la copt și-a unei fripturi sfârâinde vârâtă în vas de lut cu totul în jar, să se facă pe așezatele. Și de fiecare dată era rost de-un ciolănaș cu ceva mai multă cărniță, doar așa, că avea ochi frumoși, galbeni precum ambra, cărora stăpânii nu aveau putință a le rezista. Nu era mofturoasă, și-un sosuleț cu niscava mămăliguță în care zăcuse o pulpiță de purcel, era mult mai bun și rafinat decât un șoarec murat de câmp. Ei, ce zile și ce vremuri! Șoarecii erau atât de mulți și burtica plină cu delicii, încât își făcuse un centru expozițional de vrednicie pe veranda mare, fix sub balansoar. Trebuiau stăpânii să o știe cât e de harnică. „Ce rost ar avea să faci atâtaaa treabă dacă nu e rost de-o laudă, ceva!”, își repeta plină de mândrie cu pieptul scos în față în poziție de drepți, de parcă ar purta cu sine o conștiință veche din vremea în care suratele ei erau pe post de Zei.
Căscă până i se văzură toți dinții, cu ochii strânși, cu o lăbuță adusă peste ureche. Obosită de atât efort, se rostogoli cu burta în sus dezvelindu-și comoara alburie, strânse gheruțele, întinse un picior, se frecă de locul în care păturica dezvelise vreo două nuiele. Apoi se făcu iarăși ghem, că nu mai știai care îi este coada și unde i-o fi capul, lăbuțele-i cu mănuși scurte albe strânse bine peste fățuca-i poznașă. Puteai crede că doarme, dar ea doar se adunase toată în lumea-i interioară, într-o meditație pe care orice Maestru Zen ar fi invidiat-o. Se conecta profund, într-un sforăit ușor ce-i făcea mustețile să-i vibreze, la dimensiunea profund spirituală a unor păstrămioare, șunculițe, cârnăciori puse pe frânghii groase peste o afumătoare cu lemn de vișin și-o cetină de brad. În primul ei an de viață, când s-a întâlnit cu așa năstrușnicie era să leșine. Trăsese adânc prin nasucu-i roz și umed toată beția aceea de arome și-apoi a uitat să respire. Noroc că nu era prea înaltă balustrada de pe care căzuse! S-a ridicat cu o mișcare scurtă, elegantă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, a înghițit în sec și și-a promis că se va face ea mare. Doi ani mai târziu, știa deja cum să se premieze pentru așa chin ce avea de îndurat. Nuuu, ea nu fura niciodată, doar se premia! Un cârnăcior mai mic sau vreun caltaboș mai subțire, ceva ce ar fi putut trece drept rebut, ce atâta socoteală să știi câte-ai pus la afumat…
„Febrrruarrrie” păreau să îngâne mustețile care-i vibrau. „O fi departe Crăciunul?…Oare ce s-o fi ales din toată dihania de purcel? Dar până la Paști mai este cale lungă?…Și Vara pe unde-o mai umbla?” Erau teme de contemplare și filozofie, să mai omoare nițel timpul până când o înceta ninsoarea. Și-apoi să te ții băltoace, blăniță udă și murdară, cât noroi!
Dinspre bucătăria mare, printr-un geam crăpat, un fir de miros de poveste se strecură până la nările-i umede, și începu să plescăie prin somn; „Costiță de purcel, cu-un mușchiulet, niște roșii uscate (știa ea bine, doar le păzise astă toamnă, dând din coadă nu le-ajungă vreo muscă, ceva), un morcov rondele, vreo doua mere cu sos de merișoare”, enumera în gând inventarul tăvii din cuptor. Și brusc ieși din meditație, dar nu înainte de a se-ntinde și căsca, întâi pe labele din față cu fundul în sus, apoi pe cele din spate, să-și dezlipească ușor stomacul, să și-l pregătească pentru ce deliciu la masă va avea. Apoi, c-un aer calm și profund dezinteresat, cu coada-n sus bățoasă, plecă agale spre casa mare!
