Frânturi de zi. Doar viață. Fără „Breaking news”

În marea grădină, forfotea o lume pestriță de vârste diferite, copii pe biciclete, mămici plictisite, tătici blazați, adolescenți. Muzica de fundal era întrerupă de bingănitul telefoanelor, de la notificări sau mesaje de pe WhatsApp. Terasele invadau pietonalul, de parcă toate restaurantele și cafenelele doreau să se transforme într-o mare terasă, micșorând zona de promenadă, obligându-te, parcă, să te așezi, pentru că, oricum, nu mai ai pe unde să te plimbi.

Domnișoare stridente ce își etalau machiajul cu termen de garanție pentru un week-end, cu decolteuri generoase sau fuste de lungimea unei cămăși se străduiau să fie văzute. Una își fotografia buchetul de lavandă având drept fundal Palatul. Altele două căutau poza perfectă a unui pahar cu vin spumant. Un alt grup se înghesuia printre boscheții înfloriți strâmbându-se în fața camerei pentru un like. Bărbați absenți, mimau conversații cu un ochi în telefon; poate pentru a evita un mesaj nedorit sau doar erau în așteptarea unui semn care nu mai venea.
Adolescenți lălâi și dezlânați învârteau sacoșe de firmă, râzând zgomotos, într-o nevoie nerostită de a fi remarcați. Nimic elegant. Doar modă. În toată splendoarea ei, de urâțire a omului, de mascare a oricărei urme de feminin sau masculin.
Și toată această forfotă părea mânată de un unic gând, trimis simultan în jur, de mintea fiecărui om; dorința de a fi remarcat. Discrepant, cu capul plecat, trecea un domn. În costum. Cu o batistă își tot ștergea fața. Prezența sa făcea notă discordantă, prin atitudine. Ar fi vrut să fie invizibil. Nimeni să-l vadă, să-l recunoască sau să-l remarce. Dar tocmai acest lucru atrăgea atenția asupra sa. De la chermeza liberală, plecase în grabă, fostul ministru al Sănătății, Nelu Tătaru. Trist, obosit, transpirat…
Dar dincolo de oraș, nu foarte departe, prin așezări pierdute pe dealuri, o altfel de politică se dezbătea la cârciuma din sat. Niște flăcăi încercau să reapare o mașină, în mijlocul drumului. Alții meștereau prin bătătură. Garduri îmbrăcate în trandafiri și caprifoi. Iar din loc în loc, câte o casă bătrânească își trăia ultimele amintiri, năpădită de crini portocalii, învăluită în floare de tei. Un vișin își scutura roada, iar un ceaun pe-o plită-n curte, cocea dulceața de cireșe amare. Într-o tigaie se rumeneau clătite, iar pe un foc de vreascuri sfârâia de la grăsimea încinsă, un grătar.
GPS-ul greșise drumul. Inventase o scurtătură, prin mijlocul unei păduri. Mireasmă de iulie, împrospătată de vreo doi nori răzleți. Trenul străbătu pădurea. Încet, molcom, zgomotos.

În curtea unei mănăstiri a cărei obște se retrăsese în spatele perdelelor de dantelă albă, liniștea amintea de pustiu. Doar tufele imense de flori aduceau aminte de viață. Și cele câteva lebede de pe lac. De nicăieri, apăru un câine. Părea că latră a joacă, în timp ce se freca cu spinarea de piatra cubică, a unei alei. Părea că se scutură de grijile creștinilor ce veniseră la închinare în acel locaș. Doar părea… În schimb, după vreo două schelălăituri scurte rămase paralizat cu picioarele în sus. Niciun paznic, niciun suflet de-al casei nu ieși dintre zidurile impunătoarelor chilii. Câteva minute mai târziu, nefericitul suflet, cu ultimele puteri se retrăsese lângă un gard viu, cu botul între labe, să sufere, fără a încurca pe nimeni, rușinat parcă de faptul că urina fără oprire. Un cățel bătrân și epileptic trăgea să moară în fața imenselor uși ale bisericii. Dumnezeu era ferecat între ziduri și nici nu putea să-l adune în Împărăția Sa. Sau poate chiar plecase, alungat fiind de mult de oameni. Pentru că oamenii își inventaseră, în ani, sfinți și zei după mintea și-ale lor nevoi.
Peste dealuri, printr-un ochi de cer, Soarele străluci scurt, roșiatic, precum nasul unui chefliu sprijinit de gard înainte de a se prăbuși în șanț. Câteva oi ședeau îngrămădite una într-alta, între două movile de pământ, iar doi măgari își făceau rondul de seară, numărându-și oastea.
Pe drumul mare, ce ducea înapoi spre oraș, mașini gătite de sărbătoare mișunau ca în plină zi lucrătoare. Un tânăr trecea în galop pe un cal roșcat cu pete albe, biciuindu-l cu putere. Era grăbit. Sau poate doar supărat pe marea desagă cu fân ce o ducea în spinare. Și din viteză, printre mașini, urmând drumul care se bifurca, calul se poticni și își azvârli din spate stăpânul nemilos. Băiatul se rostogoli prin aer, ca într-un număr spectaculos de circ și căzu chiar pe marea desagă de fân din spate… Se ridică spășit, își scutură hainele, luând calul de dârlogi, plecă ușor șchiopătând, mai departe.
În tot acest timp, într-o mașină, doi adulți și un copil visau la „acasă”. Pentru a face drumul mai plăcut și a liniști copilul obosit și nerăbdător, jucau un joc de cuvinte. Copilul alese o literă la întâmplare. Fiecare trebuia, atunci când îi venea rândul, să spună un cuvânt cu acea literă și să-l explice. Litera aleasă fusese „E”. Din cuvânt în cuvânt, fiecare dintre cei trei se minunase cât de puține cuvinte încep cu această literă. Până la parcare, epuizaseră toate ideile și variantele, crezând că nu mai era nimic de zis. Doar unul singur rămăsese nerostit, deși întreaga zi stătuse sub semnul său. Copilul îl trăia, dar nu-l știa. Adulții renunțaseră la însemnătatea lui, din multele răni și bătălii duse în viață. Cuvântul era acolo. Ba mai mult, îi unea. Dar niciunul nu și-l aduse aminte. Sau, pur și simplu, nu-l putuse rosti, ignorându-i voit greutatea și însemnătatea. Empatie.

EPILOG

Când miezul nopții se apropia, liniștea locului, fuse tulburată, de o ultimă carte aruncată pe masa de joc a zilei. Părea o farsă. Pe care unii oameni, chiar o trăiau.
Pe geamul bucătăriei, unui apartament de la parterul blocului vecin, țâșni în viteză, precum într-o cursă nebună de 100 de metri garduri, un bărbat. O tânără, blondă, despletită și cam dezbrăcată striga cuiva din casă „O fugit! Ăi, o fugit!”. Apoi, prin gemul pe care-l sărise bărbatul, strigă după el, mai mult uimită, decât furioasă „Undi pleci la ora asta?”. „La curve, fă. La curve.”, răspunse el peste umăr în timp ce deschidea portiera unui bolid tunat. „Să mori tu?” răspunse și mai uimită vocea blondă, despletită. „Da, fă! Culcă-te și nu mă aștepta!”.