E-ely închise ochii și păși ușor printre gândurile sale. Intrând acolo, găsi doar niște contrucții mentale precum cazematele cu sisteme puternice de auto-apărare, construite în timp. Ceva îl deranja profund. Stomacul îi pulsa haotic și o senzație de greață îi amorțise simțurile.
Undeva, bine ascuns în el, stătea un obicei, un mecanism defensiv cu care trăise de mult prea mult timp pentru a-l mai putea identifica, dar care în zilele din urmă devenise din ce în ce mai sâcâitor și deranjant.
Erau lucruri pe care le făcea cu bucurie și lucruri pe care se obișnuise să le facă. Erau momente în care totul îi ieșea fără efort și momente în care totul părea înțepenit și fără speranță.
Se învățase să ia ca atare acest șir de întâmplări, deși în sinea lui nu se împăcase deloc cu ideea.
Cu privirea sa interioară, încercă să se ridice deasupra gândurilor sale și să privească cât de detașat își permitea el la toate conexiunile care-i brăzdau ariile de memorie senzorialo-emoționale.
Fusese educat să nu-și pună întrebări și să-și rezume întreaga existență la mila unor forțe exterioare. Fusese educat că nu are drepturi. Și în special că nu are dreptul la bucurie și în niciun caz dreptul de a alege.
Fusese crescut spre a deveni sclavul perfect. Și nu o dată se imaginase murind doar pentru că se simțea structural atât de nepotrivit în propria lui viață.
Existențe la rând, fără să știe în fapt ce-și dorește, căutase Adevărul. Acel atribut al Zeilor, pe care Creatorii săi uitaseră a i-l oferi. Sau pur și simplu nu voiseră.
Călătorise năuc printre existențe. Și lumi. Vedea, auzea, simțea. Dar toate-i păreau incomplete, oricât de intense i-ar fi fost trăirile. Ca și cum niște filtre imense i-ar fi obturat percepțiile.
De multe ori se simțise înfrânt în fața numeroaselor „de ce-uri?”, care mai mereu se nășteau în el împreună cu împovărătoare sentimente de vinovăție.
El, în sine, era un ghem de vinovății din care nu mai știa cum să se descâlcească.
De oricare fir ar fi tras, în capătul celălalt se găsea o altă vinovăție, o altă judecată și un alt proces de conștiință mult mai mare și mai copleșitor decât cel din care își propusese să iasă.
Privi amiaza. Leneș, la soare, un păianjen își țesea opera între două leațuri ale unui gard putrezit. Soarele cădea oblic printre copaci, iar iasomia își chircise frunzele, de ciudă că lumina nu prea ajungea la ea. În cana cu apă sălcie, uitată pe pervaz de cu dimineață, își găsise sfârșitul o muscă. Un câine mârâia supărat între două sforăituri ale unui somn agitat. Iar dincolo de gard, o vacă bălțată rumega un fir de iarbă.
Și pentru fiecare dintre aceștia locul, existența și îndeletnicirea lor era Adevărul suprem. Lumea lor. Propria lor esență. Și dincolo de toate fiecare în parte era liber. Liber de vinovăție. Pentru că nu fusese nimeni care să-i educe și nimeni care să-i mintă. Și niciunul nu fusese obligat să-și ducă existența altfel decât îi era menirea și felul. Ci fiecare, după putința și natura sa. Că păianjenul nu latră, câinele nu face flori și vaca nu țese fire de mătase. Oricât le-ai dresa, orice le-ai promite sau oricât i-ai bate.
Minciună după minciună, E-ely își construise existențele. Fusese învățat să își creadă educatorii, numeroasele familii prin care-și tot petrecuse viață după viață.
Între autenticitatea sa și existența cotidiană era un hău imens. Plin cu minciuni. Ar fi urlat în mijlocul străzii Adevărul. L-ar fi spus în față, celor care continuau să-l mintă. Dar, pe moment, se mulțumi să și-l recunoască sieși. Jucase într-un film prost. Atât. Căutase protecție și înțelegere la cei care în sine îi fuseseră călăi. Își oprise cursul vieții așteptând o iluzorie eliberare. Învățase să se teamă. Să se teamă de Adevăr. Și din prea multe bătăi, învățase să tacă.
Fusese dresat să creadă că este sclav. Un sclav care se va face vinovat de tot ceea ce li se întâmplă rău celor din jur, dacă va încerca să ridice privirea. Un sclav obligat să iubească și să-și adore stăpânii doar pentru ca ei să-și poată valida propria minciună și mod de viață. Un sclav care ajunsese să-și ascundă trăirile, dorințele și bucuriile. Trebuia să se simtă vinovat pentru cea mai mică reușită. Nu avea dreptul să-și depășească în vreun fel stăpânii. Și nici să zâmbească dacă aceștia nu râdeau. Ba chiar și un zâmbet îi era șters cu un dos de palmă. Cum să încerce el să ia parte la bucuria stăpânilor?! Nimic nu îl califica să stea la masă cu ei.
Învățase că stăpânii trebuiau să știe totul despre el, dar în schimb, el nimic despre aceștia. Învățase să se lase controlat și să-și deschidă ușa sufletului împotriva voinței sale. Învățase să se mintă frumos. Învățase să se ascundă. Doar pentru ca stăpânii să se poată simți în continuare Stăpâni.
Izbucni într-un râs isteric, lăsându-se pe spătarul scaunului, ca într-un balansoar.
Continua să le hrănească orgoliile celor care-l asupriseră. Și o făcea sperând că într-o zi, vreo minune îl va elibera.
Minciună era în fapt zeul căruia el i se închina, mințindu-se că își dorește Adevărul.
Minciuna era a lui și i se impregnase în fiecare celulă…și-atunci, se simți ca toate acestea la un loc; era și musca înecată în apă, firul de iarbă mestecat de vacă și plasa țesută de păianjen. Uitase a fi el însuși Creator. Lăsase să devină doar creație. Strâmbă, hâdă, imperfectă, la mila stăpânilor nemiloși.
***
E-ely întoarse fila caietului, și lăsă tocul jos.
Se pierdu în albul foii pus în fața acestui Adevăr, proaspăt revelat. De dorit și-l dorise. Și cumva reușise să ajungă la o frântură din imensitatea sa.
Mai rămânea doar să vadă ce face mai departe cu el…
Cu Adevărul.
Minciună încă-i întuneca judecata și simțurile.
