Pe zi ce trece, sunt din ce în ce mai convinsă că Spiritul celui care a fost Anton Semyonovich Makarenko admiră din cer, cu mândrie, cum opera sa este însușită și aplicată cu acuratețe și de bună-voie în societatea noastră, la aproape 82 de ani de la plecarea sa spre alte dimensiuni.
Privesc în jur și văd întinzându-se peste Pământ, precum bezna Norilor ce înghit Soarele înaintea unei mari furtuni, nevoia de turmerizare. O nevoie distrugătoare de a deveni cât mai mic și neînsemnat, cât mai șters și strâns lipit de cel de lângă tine, anonim până la disoluția oricărei fărâme de conștiință, pasiune, Viață. (Subliniez Pasiune, nu isterie!). Eu însămi sunt o creatură ce a fost crescută în frică și multă vinovăție. Până în ziua în care mi-am dat seama că am de ales. Nu este frică prin care să nu fi trecut fizic, oricât de „corect și conform regulilor jocului” aș fi încercat să acționez. Ce am avut de tras și înfruntat, s-a împlinit. Astfel, am conștientizat că singurul lucru pe care l-aș avea de pierdut pe această Planetă ar fi de a nu mă fi trăit pe mine însămi, cu bune și rele, așa cum sunt. De când mă știu, am ieșit în evidență și am deranjat, ca un cui în talpa de la pantof; mai întâi prin înălțime (în clasa a III-a eram mai înaltă decât învățătoarea și în toți anii de școală generală am trăit cu porecla „Girafa”), apoi prin toate preocupările mele la nivel de lectură, muzică, până la nopțile de veghe în mănăstiri dormind pe un leat de scândură pus pe două scaune. De aceea, cred că și Viața mi-a scos în cale oameni extraordinari și situații de viață, pe care dacă le-aș povești ar părea de domeniul „așa ceva nu există”. Cert este că până în momentul în care am priceput că a „ieși din tipare” este un Dar Divin și nu un blestem, am făcut tot ceea ce mi-a stat în putință să mă aliniez și să mă integrez diverselor turme cu care mi-a fost dat să relaționez. Am încercat tot. M-am lăsat în urmă pentru nevoile celorlalți, pentru orgoliile lor și pentru micimea minții lor care, în loc să aprecieze eforturile depuse, se înverșunau mai tare împotriva mea, încât ajunsesem prin facultate, când mă întâlneam cu un coleg încruntat să întreb direct: „Acum, ce am mai făcut?”. Sau întrebam ce bârfe mai sunt despre mine, doar să pot fi și eu la curent cu ceea ce se întâmpla în viața mea. Dar, așa cum am mai spus, datorită „farmecului” meu personal unic, care nu doar că sesizează butoanele dureroase în ceilalți, dar mai are și talentul de a le apăsa, eventual pe toate deodată, am atras în viața mea și am interacționat cu oameni extraordinari ca structuri mentale, inteligențe native, unici prin manifestare, demni și mândri, care nu s-au abătut o clipă de la esența lor, tocmai pentru a învăța ce să fac cu mine și mai ales cum să nu renunț la mine. (Aici voi face o mică paranteză. Motivul pentru care nu răspund la mesajele textelor este unul simplu. Nu este aroganță, nu este lipsă de respect. Odată trimis textul, nu mai intru pe el, pentru că el nu îmi mai aparține. Am, în schimb, un cititor fidel, cu care trăiesc în coastă și care ține morțiș să mă informeze cine, ce a zis. Așadar, celor care mă laudă vă transmit „Un mare Mulțumesc!”, celor care mă critică le respect opinia și nu are sens să polemizăm, pentru că fiecare percepe lucrurile prin prisma ființei sale. Mulțumesc celor care îmi recomandă articole, cărți, autori; sfaturi personale de la anonimi nu primesc, deci nu vă obosiți. În schimb, de cei care mă înjură sau mă detestă îmi pare rău că se chinuie într-un acces de sado-masochism să mă citească; dar nu stau eu în calea „fericirii” nimănui. Iar celor despre care chiar mi se atrage atenția că ar fi bine să le transmit ceva, le dedic un text așa cum a fost cel „Scris versus video”.)
Pentru că, nu odată mi s-a întâmplat să mă întreb cum de țara asta mai există împotriva oricăror evidențe, am început să analizez oamenii din jurul meu până la cele mai extinse granițe ale percepțiilor mele. Și am conștientizat existența acestor excepții, de Individualitate, care au refuzat să fie doborâte de valuri și în al căror mental cuvântul compromis nu își găsește locul. Așadar, m-am hotărât ca lor se le dedic măcar câteva rânduri.
*****
Primul personaj (da, personaj pentru că este o împletire de calități și defecte cu sclipiri de geniu-artizan asupra destinului personal dar și a celor din jur) este unul care mi-a stârnit toată gama de sentimente, de la compasiunea extremă în care eram în stare să îi preiau fizic o durere, până la nevoia de a îi spune că am murit doar pentru a nu mai fi obligată să-i vorbesc. Oricât de mult am ajuns să îl detest, nu pot să nu îi admir și să îi recunosc, în același timp, capacitatea de a călări orice val tsunamic al propriei existențe. Moare, de vreo trei ori pe săptămână mai ușor și o dată pe lună moare-moare, de vreo câțiva zeci de ani încoace; moarte de care este vinovat cel care îndrăznește să nu îi asculte și să-i îndeplinească poruncile. Deși se vaită în fața oricui are urechi să asculte, la o privire atentă îi poți remarca simțurile acute ce monitorizează reacția stârnită asupra interlocutorului. Nu este un personaj comod, stăpânește arta interogatoriului la perfecțiune, încât ajungi să îi spui și ceea ce uitaseși vreodată că ai trăit dacă te lași furat în plasa de păianjen pe care o țese prin întrebări meșteșugite în jurul tău. Manipulează, domină, te scoate din minți din două cuvinte, apoi te mângâie pe cap și îți spune că a glumit. Viața celor din jur pare să atârne mereu de bunăvoința făpturii sale și de larghețea pungii pe care o deschide doar cât să te târâi de azi pe mâine, dar inducându-ți sentimentul că ți-a dat toate comorile Pământului. Ei bine, acest magnific personaj a muncit fizic, muncă de migală, în picioare până la 80 de ani bătuți pe muchie. A muncit și când avea mâna dreaptă în ghips, pe la vreo 60 și ceva de ani. Cineva îi ținea cotul și greutatea ghipsului, iar cu mâna lucra ceea ce era de făcut. Și ar mai fi muncit în continuare (măcar până la vreun 86 de ani) dacă nu făcea o ruptură de vertebră la coloană și un infarct cerebral. Diabetic și cardiac, ce a tras de corpul fizic până la extenuare, supus unui tratament inuman prin spitale (cortizon și opiacee, înfometat de „minunatele” asistente medicale, cu doctori ce așteptau șpagă și care l-au dat afară din spital pentru că nu a cotizat) cu lumânări ținute pe la ATI, haine negre cumpărate de familie, preoți care i-au citit de cele Sfinte ca să plece împăcat, a supraviețuit. Și nu doar a supraviețuit, ci mișcă, face treabă din scaunul cu rotile, se luptă cu praful și dezordinea, „face politică” cu năduf, pomenindu-i pe toți trădătorii de neam și țară în cea mai fidelă ordine cronologică (în comunism cânta „Imnul regelui”, acum fredonează „Internaționala”), face și desface destine din vârful degetului arătător, manipulează cu aceeași bucurie ca în tinerețe pe cei din jur, încât îți dorești să te ascunzi în gaură de șarpe dacă, din nefericire, i-ai intrat în vizor. A construit la viața sa mănăstiri și cei mai mulți bani i-a vârât în pomeni, catapetesme și cruci suflate cu aur pentru turle de biserică, pentru că și-a dorit ca din munca-i cinstită să fie pomenit drept Ctitor. A supraviețuit tuturor celor cu care și-a dus războaiele vieții, a detestat turmele și și-a văzut neabătut de drum. A muncit cu pasiune și și-a trăit viața pentru marea dragoste asumată față de meserie. Nu a plecat capul și a trecut prin toate schimbările bruște de destin de care a avut parte. E genul de personaj care te poate determina, cu ușurință, să-l urăști organic, dar pe care nu se poate să nu-l admiri pentru voință, tenacitate, anduranță și mândria cu care și-a dus existența.
Are un singur motto: „Eu nu mă las! Nici din scaunul ăsta, eu nu mă las!”.
Va urma…
