Citind un imn de slavă adus Ministrului Sănătății mi-a atras atenția glorificarea consilierilor ministeriali care, după spusele creatorului de ode ”nu sunt renumerați în vreun fel, ci trag voluntar.” A crede că acei consilieri sunt acolo doar pentru binele comunității, total dezinteresat, cred că trebuie să fii foarte naiv, iar dacă tu știi exact de ce aceștia prestează voluntar dar încerci să ne convingi despre bunele dumnealor intenții, înseamnă că ne consideri foarte proști.
Istoria noastră pe această planetă nu prea a avut niciodată legătura cu bunătatea, mai ales cu cea lipsită de substrat. Trecutul ne este unul sângeros, bazat pe nevoia de cucerire, de oprimare, de îmbogățire și încălcare a oricărui fel de libertate, doar pentru a arăta cine este mai puternic. Ba mai mult, pot afirma că războaiele au fost un mijloc foarte bun de a progresa. Dacă plecai în cucerire era clar că trebuie să îți diversifici metodele și tehnica de atac, inteligența și iscusința călăuzelor, și nu doar să te bazezi pe efective umane mari, din punct de vedere numeric. Dacă trebuia să te aperi, de asemenea, nevoia de supraviețuire te obliga să prevezi planurile dușmanului, să-ți întărești structurile defensive și să faci față provocărilor și surprizelor. Deci, conflictele au adus, odată cu distrugerea, și progresul. Medicina a evoluat foarte mult datorită tuturor războaielor, pentru că frontul era cel mai bun poligon experimental, de la medicamente până la operații diverse. Experimentele nu puteau face rău soldaților ci poate, doar, să le aducă o șansă de supraviețuire. Marele profesor Gheorghe Timoșca (7.07.1922-4.04.2011) sub a cărui conducere, în 1965, s-a înființat Facultatea de Medicină Dentară din Iași ca structură universitară independentă, un geniu în Chirurgia Maxilo-Facială românească a plecat voluntar în războiul din Coreea (1950-1953), tocmai pentru a putea experimenta tehnici noi în acest domeniu, care la vremea respectivă era unul de pionierat.
Cum timpul războaielor sângeroase a trecut, cel puțin la nivel declarativ diplomatic, nevoia de experiment și încercare a rămas, căutându-și alt loc de joacă. Pentru că în momentul de față, se tot flutură ostentativ povestea cu ”drepturile și libertățile omului” nu mai poți experimenta la voia întâmplării tot ceea ce îți trece prin cap, fie chiar și în numele științei, și nici nu mai poți folosi oamenii drept cobai, chiar la vedere. Așa au apărut ”Fundațiile Umanitare” și voluntariatul pentru studiile clinice. La adăpostul Fundațiilor Umanitare se pot alege cazuri defavorizate cu patologii complicate pe care se pot pune în aplicare tehnici operatorii noi sau pe baza cărora se poate aduna o cazuistică pe care operând, lucrând în condiții de spital nu prea ai avea cum să o dobândești; fie că respectivele cazuri nu riscă să devină experiment pe banii lor și atunci pleacă din start într-un loc cu succes garantat, fie sunt prea puține pentru a deveni un lot experimental valoros. Atunci s-a găsit această metodă prin care unii chirurgi, medici, oameni de știință pot învăța și experimenta feriți de orice fel de acuzații. Cei în cauză, loturile experimentale, fiind oricum la limita sărăciei și supraviețuirii, faptul că își găsesc o șansă în acest fel, o consideră mană cerească. Nu vreau să înțelegeți că nu aș fi de acord ca și aceștia să beneficieze de tratament printr-o oportunitate de acest gen. Departe de mine acest gând! Oricine are dreptul! Eu nu sunt de acord cu IPOCRIZIA, cu falsitatea și minciuna care se ascunde în spatele celui care pozează drept salvator caritabil, dezinteresat la nivel personal. Pentru că nu pot crede că tu, Fundație, investești în operația unui copil cu o gravă patologie cardiacă ce mai este diagnosticat și cu Sindrom Down pentru că tu chiar crezi că acest copil se poate întorce la un moment dat apt pentru o viață socială normală.
Așa că, îmi iau dreptul de a pune la îndoială faptul că domnii consilieri onorifici ar suferi toți de Sindromul Salvatorului și s-ar dedica Sistemului Medical fără nicio urmă de interes în privința contractelor ce urmează să fie semnate de Minister cu diverse clinici private, a banilor care se vor derula prin proiecte și contracte cu CAS, și prin urmare, pot considera că preferă ”voluntariatul” doar pentru a-și pune la adăpost propriile interese sau clinicile din care provin.
Dacă am avea curajul să spunem adevărul, deși cred că mulți în sinea lor se mint pe sine așa cum respiră, ridicătorii de ode ar muri de foame, iar noi restul am fi mult mai mulțumiți pentru că nu am mai fi forțați să acceptăm lucruri împotriva bunului simț și a oricărei evidențe.
Probabil că voi stârni animozități și chiar ură, prin cele afirmate, dar dacă măcar o singură persoană înțelege și schimbă cheia prin care percepe niște lucruri este suficient.
Pentru a sublinia nevoia de adevăr și renunțarea la ipocrizie vă voi da exemplu personal despre ceea ce înseamnă să trăiești în adevăr cu tine. Am afirmat că am ales să lucrez la țară pentru a ajuta. Adevărat. Eu am fost ani de zile sub dominația Sindromului Salvatorului, dar dincolo de acest fapt (recunoscut deja, în articolul Niște Oameni) era nevoia de pământ, de copaci, de animale pe lângă casă și faptul că oricum ar fi fost vremurile, bani de subzistență tot ar fi existat. Pentru acest blog scriu de plăcere, gratuit, voluntar. Adevărat. Dar dincolo de acest fapt, o fac pentru că este șansa după care am oftat toată viața (am dat la medicină forțată de părinți, cu amenințarea ”Vrei să ajungi profesor la țară?”- dar am ajuns doctor la țară). Scriu zilnic, indiferent de ora la care ajung seara acasă după muncă. Fac acest lucru pentru că este un exercițiu grozav, din foarte multe puncte de vedere inclusiv acela de a-mi ordona mintea, și pentru faptul că ani de zile am înghițit în sec cu ciudă când Maestru Cristoiu pomenea de cineva crescut sub îndrumarea domniei sale. Mă frustram, dar în același timp eram fix ca în bancul cu evreul care se ruga la Dumnezeu să îl ajute să câștige la loto, până când Dumnezeu enervat îi spune ” Te ajut, dar cumpără și tu un bilet!”. Așa că mi-am făcut curaj și ”am cumpărat” biletul, adică am scris și am trimis.
Fac voluntariat, dar ar fi o ipocrizie să mă plâng și să mă vait cât stau eu în fiecare zi să scriu și să citesc când, de fapt, câștigul personal, intelectual, sufletesc este imens lângă acești doi oameni minunați Maestru Ion Cristoiu și doamna Cora Muntean.
