Când mintea oamenilor nu va mai respecta în niciun chip firea Pământului, toate cele lumești se vor dărâma

Din ce în ce mai departe de cele văzute și impuse spre a fi crezute există un ultim DAR DIVIN ce se prăbușește tot mai mult în uitare. Odată pierdut, nici noi nu ne vom mai putea numi Oameni. Acest DAR… pe numele lui SUFLET.

Trecuseră zilele dogoritoare de Cuptor. Soarele se prăvălea peste deal ceva mai grăbit, împins, parcă, de la spate de-un vânticel răcoros și de apariția semeață a Lunii.
Într-un sat pierdut printre dealuri, ferit de ochiul indiscret al orășeanului grăbit, într-o casă albă cu cerdac și bolți de flori își duceau traiul tihnit Coana Marica și Conu’ Barbu. Păstrau în ființa lor portul și bunătatea unor boieri umblați prin lume, dar care-și găsiseră împăcarea cu toți și toate în acest colț de pământ. Se înțelegeau mai mult din priviri, iar vorba între ei era cuviincioasă, ascunzând dragostea și respectul crescut în ani. Erau „Dumneata” unul pentru altul, însă gesturile simple ale conviețuirii lor cuprindeau tandrețea și bunătatea unor suflete îngemănate. Dimineața la cafea, înainte de prima sorbitură, Conu’ Barbu lua în mâinile sale mari, mâna fină, cu degete mici și harnice a Coanei Marica și și-o lipea de frunte ca și cum i-ar fi cerut binecuvântarea de a începe o nouă zi. Seara o săruta în locul dintre sprâncene în care timpul îi lăsase o urmă fină, vrând parcă să-i alunge toate gândurile și grijile, oferindu-i protecția sa și un somn liniștit. I se înfățișa consoartei, mereu dichisit, cu obrazul fin și cămașă curată. După primele minute ale dimineții, care erau doar pentru ei doi, fiecare se ducea la treaba sa. Conu’ Barbu se retrăgea între cărți și jurnale, asta dacă nu avea vreo urgență de rezolvat în oraș. Coana Marica își vedea de casă și de rostul ei. Chiar dacă zilele de vară erau animate de cei cinci nepoți de vârste ale veseliei nestăvilite, cursul lucrurilor își avea rutina și firescul lui.
Coana Marica, mare gospodină, nu se plictisea niciodată, oricât de lungă ar fi fost ziua. Mereu își găsea o treabă prin curte sau casă, oricâte ajutoare ar fi avut prin preajmă.
Abia trecuse pomenirea zilei în care Domnul își arătase prea-sfinților săi ucenici Lumina sa Dumnezeiască și suflarea drept-credincioasă se pregătea să cinstească Urcarea la Cer a Maicii Sale.
Astfel, ea începuse cu primenirea casei. Și scotea din cufărul de lemn, pe care-l primise cu zestre, în urmă cu vreo trei decenii, perdelele de borangic, brodate cu semne străvechi ce se aranjau în flori de lumină, când soarele răsărea în geamurile împodobite. Odăile erau atent inspectate ca niciun fir de praf sau pânză de păianjen să strice armonia, iar veranda cea mare se pregătea pentru musafirii veniți la Hram. Bucătăria de vară dădea în clocot, vesela strălucea de curățenie, paharele ședeau precum soldații aliniați în front, zarzavaturile, cărnurile și brânzeturile erau inventariate și sortate după felurile de mâncare ce urmau a fi oferite mesenilor.
Dar chiar și în tot acest freamăt, Coana Marica își inspecta riguros grădina, dimineața și seara, așteptând timpul potrivit pentru alchimia ce avea să transforme roșiile mari, zemoase, ardeii dodoloți și vinetele răscoapte într-o zacuscă groasă, gustoasă întinsă pe o turtă aburindă ce va alina zilele de post și rugăciune spre întâmpinarea, după datină, a Nașterii Domnului. Dar timp mai era până atunci. În schimb, mai culegea câte una-două din fiecare legumă pentru un ghiveci de post, să le încerce gustul și să vadă dacă le-a venit vremea de cules.
Dejunul era întotdeauna ca o zi de sărbătoare, cu față de masă albă, brodată, șervete apretate și porțelanuri de soi, cu nepoți liniștiți de căldură și lihniți de foame după jocurile dimineții, aliniați pe o parte, cu Dumnealor, stăpânii casei, în câte un cap al mesei și cu cei care veniseră la treabă în cealaltă laterală. Mâncarea de post era întotdeauna gustoasă, pentru că mâinile magice ale gospodinei știau mereu și fără greș cât din fiecare să mai pună, chiar dacă untdelemnul era scos cu desăvârșire din meniu. Pâinea pusă la copt, în zori, trona în mijlocul mesei pe un fund de lemn perfect șlefuit ce era acoperit cu șervet din in, gros. Scovergile coapte pe plită și presărate cu un praf de zahăr și scorțișoară sau învârtita cu mere erau deserturile zilelor de sâmbătă și duminică. În rest, era despicată căpățâna unui pepene verde, mustind de roșu delicios…

Cireșul cel mare începuse a împrăștia în pulberi de aur câte o frunză, două. Pe dealul Pădurenilor serile lui August aveau o liniște și un miros aparte. Se îngâna Vara cu Toamna în dăngănitul molcom al unei tălăngi. Din câte-o curte se înălța aburul dulce de cartof copt cu obraz crăpat în dogoarea mocnită a unui jar ce rumenise, mai-nainte, vreo două pâini și scăzuse în ceaun un pilaf cu ciuperci din pădure, c-o ceapă aurie, o frunză de dafin și vreo două boabe de piper negru, să alunge deochiul de la cel ce l-o gusta. Iar după ce se vor fi trecut prin foc bucatele de post, un cocoș și vreo două găini își vor lăsa puful pârlit de ultimele scânteieri de jăratic, pentru a primi, mai apoi, misiunea importantă a unui borș ce va deschide masa-n zi de Sărbătoare. Și-n tot acest timp, iarba cosită își înălța spre cer o boare de tihnă, cu miros de arșiță astâmpărată de umbra șurii ce o adăpostea spre uscare, în acompaniamentul tuturor greierilor din sat, ce păreau că vor a descânta Vremea, să mai lungească, măcar un pic, Vara.
Așa se-nvârteau miresmele pe înserat, de la o curte la alta, plimbate, parcă, și de bătăile din aripi ale ultimelor berze ce-și făceau pregătirile de plecare. După zile încă fierbinți, amurgul aducea unde răcoroase, încât peste cearșafurile albe se trăgea un colț de pled moale și călduț.
Coana Marica, după ce-i rânduia pe toți la odihnă, se așeza la un ceai din floare de salcâm cules chiar dintr-un început, când petalele erau groase și pline de sevă. Își făcea planurile pentru zilele ce vor veni.

 Și cu acest gând, se ridică în acea seară din scaun, iar apoi după obicei se închină evlavioasă și se întoarse ușor spre cele patru zări. Ochii îi străluceau de bucuria dăruirii, de parcă toate bucatele și pregătirile le-ar fi făcut pentru sine și nu pentru cei care-i vor trece pragul în ziua prăznuirii.
Și, pe deplin mulțumită de cum se așezaseră toate în gândurile sale, se duse în locul ei de taină, unde ținea scrisorile lui Barbu din tinerețe, pozele copiilor și ale nepoților dragi. Din întunericul scrinului, scoase o chesea de cristal și-o linguriță de argint. Dulceața de trandafiri. Singurul ei păcat. Nu-l povestea cu nimeni, nu-l împărțea cu nimeni. În fiecare seară lua doar o linguriță din magia ascunsă între pereții prețioși. Petalele îi parfumau cerul gurii și ea inspira profund, să țină cât mai mult acea clipă de răsfăț. Înghițea încet, apoi punea capacul, dar nu înainte de a mai fura încă un vârf de dulceață…
Apoi, închidea ochii și aștepta. Îl aștepta pe Barbu, să-și risipească ultimul fum al „neștiutului și nespoveditului” său păcat.
Și zâmbea…