„Viitor de Aur Țara noastră are! ” Din slogan în slogan, spre necunoscut

Bucuroși de relaxare și preocupați să ne omorâm timpul, că nu mai știm ce să facem cu atâta libertate, am uitat, dacă am știut vreodată, de tot ceea ce ni s-a promis de către guvern și nu s-a mai făcut vreodată. Pentru noi. Că pentru ei, fie primit!

Mediatic, Pandemia se încheie, pentru ca un nou pericol să îi ia locul. Încălzirea globală, schimbările climaterice și inversarea Polilor magnetici ai planetei care ne vor întoarce de tot cu josul în sus! Dar pentru ca acest dezastru să fie prevenit, madam Comunitate a început deja să se pregătească. Și ca orice pregătire respectabilă totul trebuie să înceapă cu un plan. Nu unul global, ci fiecare la casa lui, să-și pună pe hârtie ideile salvatoare, dar nu oricum, ci după directive de la centru. Dacă este să arunci un ochi pe ce au gândit și scris vecinii, te apucă groază, în primul rând pentru că sunt folosite cuvinte al căror înțeles sigur depășește puterea de înțelegere a guvernanților noștri. De a copia nu se pune problema, că nu știu să le scrie.

Așadar, directivele sunt clare: digitalizare, clustere de inovare, tehnologie cuantică, securitate cibernetică, cloud computing și trecerea la energia verde. Așa, în mare. Desigur la nivel de discurs sună bine, mai ales că politicienii noștri deși nu pricep o iotă, au mereu un aer doct, superior, care te reduce la tăcere în cazul în care ai vrea să-i întrebi ceva. Mă distram amar când îi vedeam fugind ca potârnichile speriate pe holurile Parlamentului când erau întrebați de sensul cuvântului reziliență.

Dar, din păcate, povestea cu Planul și cuvintele pompoase sună bine la televizor și pe net. Când ieși din norul virtual și o iei agale, să nu te zdruncini prea tare, departe de corporații și trăitorii pe social-media îți dai seama că România se află dincolo de orice posibilitate de a pune în practică, cel puțin în viitorul apropiat, ceva, orice din ce molfăie unii-alții că ar fi soluțiile salvatoare.
Și nu am să mă duc prea departe cu exemplele, pentru care consider că acest viitor spre care ar trebui să ne îndreptăm este doar pentru alții. Voi expune doar câteva, din cele frecvent întâlnite și auzite.

Din punctul meu de vedere, abia aștept transportul feroviar. Adică tot transportul de marfă să se realizeze pe calea ferată. În primul rând din cauza șoselelor prost gândite, dar și întreținute. Apoi, din cauza șoferilor de tir. Cred că viața mea ar fi mult mai liniștită, dacă nu aș ajunge la cabinet cu inima în gât și pulsul 100. Nu este zi să nu-i binecuvântez când fac depășiri riscante. Ori te trezești cu ei în față, pe sensul tău de mers, la ieșirea dintr-o curbă. Ori te claxonează nervoși în timp ce ei te depășesc în curbă, la deal, la intrarea în localitate, pentru că tu nu te miști mai repede, deși în față ai o mașină care virează dreapta, o căruță și o camionetă cu pietriș. Sau își supraîncarcă mașinile astfel încât a-i depăși tu pe ei pe o șosea denivelată este o aventură în sine, de frică să nu ți se rostogolească vreun buștean în cap sau să nu-ți împroaște parbrizul cu pietriș…

Apoi, digitalizarea. Da! Cel mai mult îmi doresc asta! Să nu îmi mai dea vreo 7 feluri de erori, până sistemul citește datele de pe un Card de Sănătate. Deși experiența m-a învățat că numărul de erori scade în contextul în care freci cardul de halat bine-bine, înainte de a-l introduce în cititor, sunt și momente în care uit să fac această formă de divinație. Apoi, introducerea manoperelor, validarea…simți firele de păr albind pe sub vopsea.
Paranteză. Îmi doresc sincer ca acest domeniu să devină performant mai ales pentru cei care fac gărzi în spitale. Nu de alta. Dar nu se pot uita și ei în liniște la un film porno, că se virusează toată rețeaua și cad bazele de date, de ajung poveste prin ziar.

Dar, desigur cel mai mult, așa în lumea mea îngustă și limitată, îmi doresc să trecem cu totul pe energie electrică. Cu rețelele noastre performante, cu siguranță calitatea vieții mele, cel puțin, va fi mult îmbunătățită. Mai ales când Eon-ul te anunță că vor fi lucrări și nu sunt sau nu te anunță și sunt, astfel încât ziua în care te anunță și chiar sunt lucrări pe zonă, deci stai în beznă măcar vreo 8 ore este o surpriză totală. Nu mai departe ziua de vineri, cea care a trecut. Eram fete informate tocmai de miercuri că vor fi lucrări pe zona cabinetului, dar cum experiența ne-a învățat să așteptăm ziua indicată fără a modifica programul, ne-am trezit la cabinet, cu o agendă plină de programări, fără lumină. Bineînțeles că la noi și apa tot prin minunea numită curent electric ne ajunge în robinete. Dimineață, ora 9.30, ușor cheaune de somn. Beznă. Ar fi mers o cafea, chiar și administrată intravenos. Acu’, apă aveam, că era plină cana filtrantă cu apă, dar la ce să o încălzești…?!
Paranteză. Unul dintre serialele care mi-au marcat adolescența a fost cel numit „Zona Crepusculară”. Episodul pe care nu l-am uitat nici până în ziua de azi a fost cel despre Sfârșitul Lumii. Finalul: doi supraviețuitori, într-un zgârie nori, în timp ce totul era înconjurat de apă. Morala- nu contează dacă vine sfârșitul lumii, ci cum te descurci dacă îi supraviețuiești. De ce nu l-am uitat? Pentru că la norocul meu caracteristic sigur voi fi printre supraviețuitori.

Revin la povestea mea și necesitatea unui căni de cafea negre, fără zahăr, cu abur ce intră în circulație cu fiecare respirație activând neuron după neuron, întărind sinapsele și conducând cu viteză optimă informația de la creier și spre creier de la toți receptorii. Mai era și frig. Plouase cu o noapte în urmă. Zgribulită, între două telefoane de reprogramare a pacienților, fac focul în soba mare. Iar, între noi două se forma un arc electric prin care zumzăia „cafeaaa, cafeaaa”.

Ne punem două căni cu apă chioară și ne așezăm în verandă. Nu aveam cum pleca acasă, pentru că era ziua în care curierul aducea materialele consumabile la cabinet. De când cu Pandemia comanda o faci la furnizor, dar ți-o livrează curierul. Așa că, eram legate în acea zi de loc. Privind iarba ce trebuia a fi cosită, printr-un ochi de nor răsări și soarele, aducând cu el lumina unei idei. O cană de tablă, cu apă, băgată în sobă.

Câteva minute mai târziu, deja ziua era una câștigată. Un cocoș cucurigea strigându-ne bucuria primei guri de cafea! Doar ușa budei din fundul curții medicului de familie, scârțâia ușor lugubru, la fiecare pală de vânt…

0 comentarii
8 aprecieri
Articolul anterior: Țara lui Green Deal sau cum se pregătesc românii pentru 2050Articolul următor: „Dragi tovarăși, Sistemul trebuie reformat!”

Articole similare

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site is protected by reCAPTCHA and the Google Privacy Policy and Terms of Service apply.

Ți-a plăcut articolul?

Te poți abona ca să primești prin email articolele viitoare:

Loading
Despre mine

Sunt Smărăndița. De profesie medic stomatolog. Dincolo de asta, sunt un om care a ales să cunoască și să înțeleagă ieșind din limitările cărților de specialitate; pentru că fiecare om este unic și are propria sale cale spre echilibru și vindecare. Scrisul și fotografia fac parte din Calea mea. Calea dumneavoastră așteaptă să fie descoperită, și poate textele mele vă vor folosi drept indicii.

Află mai multe
Articole recente
Primește prin email articolele noi
Loading