Tradițiile noastre populare păstrează multe momente în care vălurile dintre Lumi se subțiază într-atât încât, chiar și numai pentru o fracțiune de secundă, poți simți cum Cerul și Pământul devin Una. O fracțiune de secundă, într-o respirație profundă, coborând în tine, în ritmul inimii ce bate poate deveni Eternitate, moment unic de conștientizare a imensei Inteligențe Iubitoare care ne-a creat. În tradiția românească, Noaptea este momentul în care Cerurile se deschid, Sfinții îți trimit povață și prezența lui Dumnezeu se face simțită. Tot Noaptea, printre umbrele Stelelor și în lumina rece a Lunii, Ispitele îți fură Mintea și-ți tulbură Sufletul cu chemări amăgitoare. Numai că, dintre toate nopțile de peste an, există Una, singură, în care Răul se pleacă smerit, Nălucile se-ascund în smârcuri și cotloane, iar Viața este stăpână peste întreaga suflare și fire aducând Slavă Creatorului Suprem.
Din Vinerea Mare, odată cu „În mormânt, Viață/ Pus ai fost, Hristoase” și până la ultimul vers al Prohodului „Neamurile toate/ Lauda-ngropării /Ți-aduc, Hristoase al meu.” o liniște apăsătoare, o încremenire a Firii se întinde, cuprinzând Pământul, până Sâmbătă noaptea. În fiecare an, acest moment unic mă surprinde de parcă l-aș trăi pentru prima dată.
Cuvintele nu pot cuprinde Necuprinsul, doar simțurile te pot atenționa și te pot ajuta să pășești atent prin această breșă temporo-senzorială, în care Viața și Moartea sunt alături, pe același braț al cântarului ce măsoară întreaga suflare din Univers. Deoparte lumea cu ale ei mărunte griji, meschine preocupări și păcate după minte și suflet, nu atât după fapte, iar pe partea cealaltă Începutul și Sfârșitul, Unul nedivizat Hristos.
În anii din urmă, petreceam aceste momente în inima unei păduri unde-și făcuse așezare vreo Mănăstire cu ziduri albe, poteci străjuite cu flori, printre copaci bătrâni. Și de fiecare dată, încet-încet după apus, vântul nu mai adia, păsările stăteau ascunse, nicio vietate nu-și făcea simțită prezența, ca o retragere în rugăciune a Firii întregi. Grupuri de pelerini începeau să se adune. Rumoarea grupurilor, însă, era dominată de întreaga tăcere a Cerului și a Naturii. Nimic nu părea să miște neclintirea în care toată Viața încremenea. Luminile erau stinse, Întunericul peste tot și toate. Spre miezul nopții începea Toaca, ca o bătaie la ușa conștiinței umane, spre deschiderea sufletelor, pentru a primi în Sine încă-odată respirația Vieții. Învierea. Clopotele, ca o izbucnire a Bucuriei străbăteau Noaptea, alungând Întunericul, vestind Prezența.
„Hristos a Înviat!” prin flacăra unei lumânări cu puterea unei torțe răsărea în ușa altarului și toată lumea știa „Adevărat a Înviat!”.
***
Dumnezeu e Viața însăși și cu fiecare cântare din Noaptea Învierii, Cerul se luminează, copacii freamătă, păsările revarsă triluri, mireasma tuturor florilor se împletește cu aburul tămâii ce urcă din cădelniță peste capetele celor drept-credincioși vestind Bucuria de a avea parte încă-odată de Reînnoirea legământului dintre Dumnezeu și oameni. Mântuirea.
Doar că, între timp, oamenii au uitat de sine și de legământul lor în fața lui Dumnezeu. Au uitat de Bucurie și-au transformat Iubirea în neputință și în ură. Se vrea uniformizare; pe toți egali și identici, distrugându-se tot ceea ce este diferit, uitând astfel, că fiecare ființă este doar o altă față unică a Infinitului numit Dumnezeu.
Numai că Dumnezeu, chiar și așa uitat și lăsat în ruină de propriile Sale creații, găsește mereu o cale de a arăta că a fost și va fi mereu Stăpân, Creatorul Frumosului și Vieții.
— În fotografii „Biserica lui Cujbă”- monument istoric, din Poiana cu Cetate, comuna Grajduri, județul Iași, construită în anul 1609. Ultima slujbă religioasă, se spune că ar fi fost oficiată acum 140 de ani. Cu toate acestea, din locul fostului altar, Slava către Dumnezeu se înalță, prin ramurile celor doi cireși îmbrățișați.
