Dulapul cu amintiri…

Copil fiind începusem se asociez mirosul teilor înfloriți cu venirea vacanței. Apoi, gara, trenul, șinele încinse, toate miroseau a vacanță și a libertatea zilelor lungi de vară în casa bunicilor. Sunt multe de povestit din acele vremuri, dar acum doar despre el… Dulapul cu amintiri.

Dulapul bunicii mele era o poveste în sine, prin formă, culoare, miros și conținut.
Din lemn masiv, cu furnir mat negru roșcat ședea impunător privind spre cele două uși ale camerei. Așa era casa construită, ca un tren, al cărui locomotivă era o bucătărie mare cu o cămară încăpătoare și verandă cu perdele albe cusute și brodate de mână. Din verandă intrai în camera mare, unde dulapul supraveghea tăcut cu un ochi spre fereastră ritmul naturii potrivindu-și trecerea timpului după Cireșul cel mare și bunii străjeri, apărători ai casei pe timp de vară, gladiolele divers colorate dar cu sulițele pregătite de atac.
Urma biroul cu cărți în limbi diverse și scrieri ciudate, cu veranda spre grădină în care, în funcție de anotimp găseai întinse pe hârtii albe plante și flori medicinale, borcane cu miere și faguri, supravegheate atent de centrifugă, alchimistul familiei ce transforma conținutul ramelor mobile scoase din stupi în lichidul chihlimbariu; aliment și remediu folosit de milenii, mierea harnicelor albine.
Iar despre ultima încăpere, “Camera de la față” ce veghea intrarea în curte de după ramurile darnicului trandafir făcător de dulceață, voi povesti, poate, altă dată.
Dulapul era impunător, dar transmitea căldură prin reflexele roșiatice stârnite de câte o rază ce îndrăznea să se strecoare înăuntru printr-un ochi de dantelă. Ușile se deschideau cu un scâncet alintat lăsând câte un profan să vadă minunata-i lume interioară. Punguțe cu lavandă și flori de salcâm cu foșnet discret, luptători plini de parfum împotriva unei molii turmentate sau a vreunui iz de stătut care ar fi putut amenința armonia interioară, erau înșirate în formații bine gândite pe fiecare raft, fiecare în sine povestind altceva.
Era raftul cu dantele croșetate cu iglița, nesfârșite panglici de ață albă transformate în flori și motive ancestrale, pregătite drept strajă cearșafurilor albe aducătoare de somn odihnitor sau podoabă perdelelor de in topit. Fețe de masă și ștergare își așteptau rândul cuvenit, să înlocuiască suratele pensionate pe caz de bătrânețe sau lovite de vreun accident printre oale și bucate.
Un raft de soi era cel cu baticuri de mătase, nu foarte colorate, ce-și așteptau rândul în fiecare Duminică să fie duse la Sfânta Slujbă, că doar Coana Preoteasă nu putea lipsi. La târg, la Mizil sau la Ploiești erau ele duse mai rar la plimbare, dar zi importantă și cinste mare era pentru cel ce avea onoarea de-a acoperi capul când Bunica și Bunicul mergeau la Sâmbăta de Sus la o țâră de taină cu Părintele Arsenie Boca.
Hainele de bune și câteva cămeși de mătase erau aranjate cu grijă să nu se încurce cu cele de treabă la păsări, la cules de porumb sau cele afumate la cuptorul de pâine din curte.
Valuri albe de pânze nelucrate erau undeva mai în spate, pentru când una din fete va avea nevoie sau chiar vreun așternut va fi scos din uz.
Undeva mai jos, pachete de lumânări de ceară galbenă, curată făcute în casă, din ce rămânea pe urmă la albine, așteptau zile de sărbătoare să aprindă Slavă lui Dumnezeu. Printre ele era strecurat câte un pachețel de bomboane tari, din sirop de zahăr fiert cu gust răcoritor de mentă, pentru câte un nepot sau vreun copil din sat să-i aline un of, o supărare.
Cam așa era dulapul bunicii, cu povești de pansat răni și adus bun și cald în suflet. Din poveștile lui au mai ajuns și azi, vreo câteva baticuri, dantele, fețe de pernă și două cămeși lungi brodate…